de George Țurcănașu
Scrisoare deschisă adresată Bucureștiului* de un regionalist sătul să mai fie luat de prost. (*București – locul de unde se decide, de prea mult timp, că Iașul și Moldova pot să mai aștepte)
Stimați guvernanți de la București,
Hai să ne lămurim, până la urmă, cu Autostrada A8. Se construiește sau nu?
Pentru că, după atâția ani de promisiuni, licitații, reevaluări, contestații, contestații la contestații și interminabile explicații tehnico-juridico-administrative, omul obișnuit din Moldova începe să aibă impresia că nu asistă la construirea unei autostrăzi, ci la un experiment național despre cât de mult poate fi ținută în loc o regiune fără ca cineva să răspundă pentru asta.
Sau poate că este vorba despre testarea răbdării celor mai umiliți dintre români. Dacă despre asta este vorba, vă propun să încercați și pe alte regiuni: Muntenia, Transilvania, Banat sau Oltenia. Sau nu puteți? Pentru că de acolo sunteți voi și regiunile astea au niscaiva autostrăzi deja.
Așa că hai să terminăm cu vrăjeala!
Vreți să construiți A8 sau nu?
Pentru că dacă vreți, atunci explicațiile au început să devină ridicole. Nu mai putem pune totul pe seama procedurilor, a birocrației, a contestațiilor, a hârtiilor care trebuie semnate de alte hârtii și a instituțiilor care așteaptă alte instituții. La un moment dat, dincolo de toate aceste mecanisme perfect legale, trebuie să existe și un lucru ceva mai simplu: voință politică.
Iar ceea ce se întâmplă cu A8 începe să semene periculos de mult cu lipsa ei.
Sigur, firmele au dreptul să conteste licitațiile. Nimeni nu contestă acest lucru. Statul de drept presupune reguli, proceduri și drepturi pentru participanții la competiție. Dar când o autostradă strategică poate fi împinsă luni și ani într-un carusel de contestații, reevaluări și proceduri juridice, apare o întrebare pe care nimeni de la București nu pare să aibă chef să o audă: cine mai apără interesul public?
Pentru că și cetățeanul are un drept. Dreptul de a avea infrastructură. Dreptul de a nu trăi într-o provincie condamnată la periferie. Dreptul de a circula decent prin propria țară. Dreptul ca statul să nu transforme fiecare investiție majoră într-o epopee administrativă.
Și, mai ales, dreptul de a nu fi mințit cu aceeași promisiune timp de două decenii.
A8 este unul dintre puținele proiecte de infrastructură din România pentru care societatea civilă a făcut presiune constantă, ani la rând. Nu a apărut din pixul vreunui ministru. Nu este o invenție de campanie electorală. A fost împinsă înainte de oameni, de organizații, de mediul economic, de administrații locale și de o regiune întreagă care s-a săturat să fie tratată ca o anexă din fundul curții Bucureștiului.
Și ce a făcut statul?
A găsit mereu ceva mai important.
Așa se face că proiecte despre care acum zece sau doisprezece ani abia dacă se vorbea au ajuns, într-un timp foarte scurt, înaintea A8 în ordinea de prioritate. Oradea-Arad-Timișoara-Moravița, Focșani-Brăila, Bacău-Brașov, Piatra Neamț-Bacău, Tişiţa-Albiţa, București-Alexandria-Craiova și multe alte direcții au găsit, într-un fel sau altul, bani, argumente, priorități și oameni care să tragă de ele.
Pentru A8 se găsesc, în schimb, motive. Mereu motive. Asta este partea care a devenit jignitoare.
Nu faptul că România nu poate construi totul simultan. Nicio țară nu poate. Ci faptul că Iașul și, odată cu el, Moldova sunt întotdeauna puse să aștepte.
Și nu, nu mai ține argumentul că Iașul este „departe”. Departe de ce? De București, probabil.
Dar Iașul nu este departe de Moldova apuseană și nici de Europa de Est. Este exact în mijlocul unei zone care se află în cea mai mare transformare geopolitică de după 1989. La câțiva kilometri de Prut începe Republica Moldova. Dincolo de ea este Ucraina. La estul României se redesenează una dintre cele mai importante frontiere geopolitice ale Europei.
Numai că Bucureștiul continuă să privească harta cu ochii unui funcționar miop de minister: centru, periferie, București și restul.
Aici apare adevărata absurditate.
Războiul din Ucraina a făcut pentru câteva luni ceea ce guvernanța românească nu a reușit să facă în decenii: a activat centralitatea Iașului.
Când spațiul aerian ucrainean s-a închis, iar Republica Moldova a intrat într-o situație geopolitică și logistică excepțională, Aeroportul Iași a devenit, aproape peste noapte, poarta aeriană pentru fluxuri care depășeau cu mult frontierele României. Pasageri din Republica Moldova și din Ucraina au ajuns să folosească infrastructura ieșeană.
Pentru câteva luni, Iașul a devenit ceea ce ar fi trebuit să fie de mult: un nod european de frontieră.
Și ce am descoperit? Că nodul există.
Rețeaua lipsește!
Aeroportul era prea mic (acum e mai mare!). Drumurile erau și au rămas proaste. Calea ferată era și a rămas lentă. Legătura cu restul țării era și a rămas aproape ridicolă pentru un oraș de dimensiunea și importanța Iașului.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a pus geografia la locul ei, geopolitica ne-a făcut cadou o oportunitate, iar noi am venit cu infrastructura românească (adică, aia mai mult decât precară!).
Asta este problema. Nu că Iașul nu are centralitate.
Ci că statul român nu vrea sau nu știe ce să facă cu ea.
Se construiește un Spital Regional de Urgență, dar hinterlandul care trebuie să îl alimenteze rămâne prost conectat. Se dezvoltă universități care atrag zeci de mii de oameni, dar studenții și profesorii din regiune trebuie să piardă ore întregi pe drum. Se extinde aeroportul, dar orașul rămâne agățat de o rețea rutieră și feroviară care nu corespunde funcțiilor sale.
Este o politică teritorială făcută (pe) bucăți.
Se construiesc noduri, dar nu se construiesc rețele.
Iar rezultatul este o aberație teritorială: statul recunoaște prin investiții că Iașul are funcții regionale, dar refuză să-i ofere infrastructura necesară pentru a-și exercita aceste funcții asupra regiunii.
Construim spital regional, dar nu construim regiunea accesibilă spitalului.
Construim aeroport, dar nu construim conexiunile care să-l transforme într-un hub.
Vorbim despre dezvoltare regională, dar lăsăm hinterlandul în urmă.
Vorbim despre integrarea europeană a Republicii Moldova, dar Bucureștiul ține Iașul ca pe un câine în lanț, la marginea Europei.
Asta nu mai este doar prostie administrativă. Este o guvernanță teritorială delirantă.
Și mai există ceva. Poate că problema nu este doar lipsa banilor.
Poate că România nu mai are capacitatea financiară de a face toate proiectele în ritmul promis. Poate că deficitul bugetar, costurile finanțării și presiunea agențiilor de rating obligă Guvernul să aleagă. Foarte bine. Atunci să aleagă și să spună:
„Nu avem bani pentru A8 acum.” Este neplăcut, dar măcar este sincer.
Ce nu mai poate fi acceptat este teatrul cu priorități schimbate, calendare mutate, mutarea banilor din PNRR din dreptul A7 și A8 către proiecte din Ardeal, licitații care se prelungesc și contestații care se succed până când nimeni nu mai știe dacă autostrada este întârziată de proceduri sau dacă procedurile sunt doar paravanul unei lipse de voință politică.
Pentru că există și această suspiciune. Iar statul român ar trebui să aibă suficientă transparență încât să o poată infirma prin fapte.
Nu vrem să credem că A8 este ținută la ușa finanțării până când România va ajunge să nu-și mai permită să o construiască.
Dacă aceasta este strategia, spuneți-ne!
Dacă nu este, construiți-o!
Nu mai există foarte mult loc pentru explicații! Mai ales că, între timp, lumea din jurul nostru se schimbă.
Republica Moldova se apropie de Uniunea Europeană. Ucraina va intra într-un uriaș proces de reconstrucție. Frontiera estică a Uniunii Europene își va schimba funcția. Fluxurile logistice se mută. Se construiesc noi coridoare europene. Orașele aflate la frontierele geopolitice capătă funcții pe care nimeni nu le-ar fi anticipat acum douăzeci de ani.
Iar Iașul stă acolo. Exact unde trebuie!
Doar că Bucureștiul l-a priponit într-un lanț prea scurt. Și atunci apare întrebarea cea mai simplă dintre toate:
Cât timp mai vreți să țineți Iașul și Moldova la coadă?
Pentru că A8 nu mai este doar despre Iași. Nu mai este doar despre Botoșani, Suceava, Neamț, Vaslui sau Târgu Mureș. Nu mai este doar despre o regiune care cere să fie conectată la restul României.
Este despre poziția României în Europa!
Este despre relația cu Republica Moldova!
Este și despre Ucraina!
Este despre viitoarea frontieră estică a Uniunii Europene!
Este despre capacitatea României de a transforma o periferie națională într-o centralitate europeană.
Și, până la urmă, este despre un lucru foarte simplu: dacă Bucureștiul nu vede această oportunitate, poate că problema nu este geografia Iașului, ci geografia minții celor care conduc România.
Moldova nu mai are nevoie de promisiuni! Are nevoie de autostrada A8!
După douăzeci de ani de promisiuni, ar fi cazul ca Bucureștiul să se hotărască: ori construiește A8, ori are măcar decența să spună că nu vrea sau nu poate.
George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
