Ziarul de Iași / România are nevoie de trei niveluri administrative: regiune, județ și unitate administrativ-teritorială locală (I)

de George Țurcănașu

Discursul politic privind o eventuală reformă administrativ-teritorială a României capătă tot mai frecvent accente negative, fiind dominat de retorica desființării și a comasării: dispariția sau comasarea comunelor, reducerea numărului de județe ori eliminarea lor în favoarea unor entități regionale prea mici și insuficient adaptate scării teritoriale și complexității sistemului urban românesc. Acestea ar urma să fie numite, în continuare, tot județe, pentru că politicienii, în lenea lor instituțională, preferă să ocolească problema revizuirii Constituției. La acestea se adaugă propunerile de desființare a statutului urban pentru localitățile cu mai puțin de 10.000 de locuitori, pornind de la criterii demografice rigide, consacrate printr-un cadru legislativ discutabil, care confundă dimensiunea populației cu funcțiile teritoriale ale unei așezări. În locul unei reflecții asupra competențelor, accesibilității serviciilor publice și organizării ierarhice a centralităților, dezbaterea pare redusă la un exercițiu contabil de eliminare a unor unități administrative. Or, reforma nu ar trebui să însemne pur și simplu mai puține comune, județe sau orașe, ci o organizare teritorială mai coerentă, adaptată realităților geografice și funcționale ale României.

Evitarea revizuirii Constituției riscă însă să producă o problemă instituțională mult mai gravă decât cea pe care reforma pretinde că o rezolvă. Articolul 3 al Constituției consacră organizarea administrativă în comune, orașe și județe, fără a prevedea regiunile ca unități administrativ-teritoriale. Soluția aparent comodă a comasării județelor în câteva entități de dimensiuni regionale, care ar continua să poarte denumirea de „județe”, ar elimina tocmai nivelul administrativ intermediar de care România are nevoie. Între aceste noi județe, cu teritorii foarte întinse și populații de ordinul milioanelor, și administrațiile locale, chiar dacă numărul comunelor ar fi redus într-o anumită măsură, s-ar crea un hiatus instituțional și funcțional de proporții: un întreg palier al responsabilităților teritoriale, al coordonării serviciilor publice și al solidarității dintre comunități ar rămâne fără un nivel de guvernare adecvat. Regiunile ar fi prea mari pentru a gestiona eficient toate funcțiile intermediare, iar comunele și orașele, prea fragmentate și inegale ca resurse pentru a le prelua. În plus, concentrarea instituțiilor în noile capitale regionale ar risca să slăbească rolul orașelor medii și să amplifice contracția lor funcțională și demografică. Am obține astfel o regionalizare nominală, realizată prin desființarea județelor, dar fără construirea unei arhitecturi administrative adaptate complexității teritoriale a României.

În aceste condiții, consider necesar să revin asupra unor argumente pe care le-am formulat în repetate rânduri, de-a lungul anilor, dar care par să rămână în afara dezbaterii publice: reforma administrativ-teritorială trebuie gândită pornind de la organizarea și funcționarea teritoriului, nu de la obsesia reducerii numărului de unități administrative.

De ce are România nevoie de trei niveluri administrative?

Organizarea administrativ-teritorială a unui stat nu poate să ignore dimensiunea sa demografică și teritorială, configurația sistemelor teritoriale și de așezări sau complexitatea relațiilor dintre centralități. Un stat cu o populație de aproximativ 19 milioane de locuitori, întins pe 238.000 km² și caracterizat printr-o ierarhie urbană relativ complexă, precum România, nu poate fi administrat după aceeași logică teritorială ca un stat mic, cu o populație de unul, două sau trei milioane de locuitori. Numărul nivelurilor administrative nu reprezintă, în sine, un indicator al eficienței guvernării. Importantă este corespondența dintre scara teritorială a problemelor, distribuția centralităților și capacitatea instituțiilor de a organiza serviciile publice.

Estonia și Slovenia sunt exemple relevante pentru statele în care un sistem administrativ subnațional mai simplu poate fi funcțional. În ambele cazuri, teritoriul național coincide cu nivelurile statistice superioare NUTS1 și NUTS2, iar nivelul NUTS3 identifică subdiviziuni teritoriale care nu constituie un etaj general de autoguvernare regională. Dimensiunile reduse ale acestor state permit exercitarea directă, de la nivel național, a numeroase funcții strategice care, într-un stat mai extins, ar necesita structuri regionale de coordonare. Desigur, clasificarea NUTS (Nomenclatorul unităților teritoriale pentru statistică) nu prescrie organizarea administrativă, dar oferă un reper util pentru înțelegerea diferențelor de scară dintre sistemele teritoriale europene.

România se află într-o situație fundamental diferită. Teritoriul său cuprinde mai multe sisteme urbane regionale, structurate în jurul unor metropole regionale emergente și orașe mari, dar și rețele extinse de orașe medii, orașe mici și centralități rurale. Bucureștiul, Iașul, Cluj-Napoca, Timișoara, Craiova, Brașovul sau Constanța exercită funcții de polarizare la scări diferite, fără a epuiza însă complexitatea organizării teritoriale. Între aceste centre și localitățile rurale există numeroase centralități intermediare care organizează accesul populației la servicii, piețe ale muncii, infrastructuri și oportunități economice. Această structură nu poate fi redusă la o relație binară între administrația centrală și administrația locală, fără riscul ignorării unor scări teritoriale esențiale.

În acest context, organizarea administrativă pe trei niveluri subnaționale – regiune, județ și district (un nou UAT local, intermediar între comuna actuală și județ – vezi textul anterior) – ar permite o corespondență mai bună între ierarhia instituțională și ierarhia funcțională a teritoriului. Regiunea ar reprezenta scara dezvoltării strategice și a serviciilor de rang superior, județul ar asigura organizarea funcțiilor intermediare și coeziunea rețelelor teritoriale, iar districtul ar constitui nivelul administrației locale consolidate, organizate în jurul centralităților de proximitate. Nu este vorba despre reproducerea mecanică a ierarhiei urbane în structura administrativă, ci despre construirea unor niveluri de guvernanță adecvate ariilor de deservire și complexității funcțiilor publice.

O asemenea arhitectură ar răspunde și unei exigențe de echilibru teritorial. Reducerea organizării administrative la două niveluri subnaționale, prin eliminarea județelor, ar putea accentua concentrarea instituțiilor și a serviciilor în capitalele regionale, slăbind funcțiile orașelor medii. În schimb, păstrarea unui nivel intermediar și consolidarea administrației locale în districte funcționale ar putea susține o distribuție mai echilibrată a centralităților și ar limita riscul ca reorganizarea administrativă să amplifice declinul demografic și funcțional al orașelor mici și medii.

Prin urmare, argumentul pentru trei niveluri administrative nu este unul al conservării instituționale, ci al adecvării guvernanței la complexitatea teritoriului. România are nevoie de o arhitectură administrativă capabilă să gestioneze simultan dezvoltarea regională, solidaritatea teritorială intermediară și serviciile de proximitate, fără a concentra excesiv funcțiile publice și fără a fragmenta responsabilitățile între unități locale lipsite de capacitate administrativă. (Pe data viitoare)

George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Articol apărut în Ziarul de Iași: România are nevoie de trei niveluri administrative: regiune, județ și unitate administrativ-teritorială locală (I), 19 noiembrie 2026

Devino membru MDM