de Ionel Boamfă
S-a înrădăcinat, din nefericire, în societatea românească, o idee preconcepută, o prejudecată potrivit căreia Moldova e(ra) săracă. De aici, disprețul unora, condescendența, chiar compătimitoare, a multora dintre conaționali. Totuși, ceva îmi dădea cu rest și cu virgulă și nu puteam accepta ideea, fără a fi contaminat de retorica patriotardă, că o țărișoară care reușise, sub Ștefan cel Mare, să-l bată pe Cuceritorul Constantinopolului, să ajungă o sărăcie. Treptat, unele lucruri s-au devoalat, iar altele au ieșit la suprafață după săptămâni, luni, chiar ani de documentări, prelucrări de date, realizare de materiale cartografice. O parte a acestora va fi prezentată, lămurită și explicată în cele ce urmează.
Apariția sloboziilor
Un prim element de semnalat este dezvoltarea, din ultima parte a secolului al XVIII-lea, a sloboziilor. Acest fapt a fost favorizat de Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), prin care Imperiul țarist a obținut de la otomani liberalizarea comerțului cu cereale al Principatelor (Moldova și Țara Românească).
A urmat o „inflație” de asemenea slobozii – peste 300, fondate, majoritatea, până la jumătatea secolului al XIX-lea. Practic, pe terenurile proprietarilor – boieri, mănăstiri, Domnie – se fondau sate noi, care beneficiau de scutiri de dări pentru un număr de ani (de regulă, 7 ani). Țăranii care defrișau pădurile sau desțeleneau terenurile ocupate de stepă și le cultivau cu cereale, aveau deplina proprietate asupra producției în acest interval de timp, în care puteau să-și construiască și o gospodărie trainică, să-și cumpere un plug și o pereche de boi cu care să lucreze pământul etc. După acest interval, terenurile, cu tot cu țăranii în cauză, reveneau proprietarilor, deși au fost cazuri când statutul de scutire de dări era prelungit.
Pe scurt, o slobozie se definea ca așezarea, cu tot cu terenul aferent (defrișat sau desțelenit), ai cărei locuitori erau scutiți de bir (taxe) pentru mai mulți ani, dispunând, practic, pentru întregul interval de scutire, de toate beneficiile în bani și/sau în natură ale muncii lor.
Apariția sloboziilor nu era nouă. I. Donat (1964) menționează termenul încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, în timp ce, în Moldova, prima localitate cu numele Slobodziani este atestată documentar la 1690, în zona localității Dângeni – Botoșani, după C. Burac (1998). În Moldova au mai fost fondate astfel de așezări, puține, în secolul al XVII-lea și în perioada din secolul următor de dinainte de Tratatul amintit. La fel, în Țara Românească, prima Slobozie apare la 1700, în cuprinsul actualului municipiu ialomițean cu același nume. Izolat, s-au mai fondat slobozii până în preajma Războiului de Independență (ultima a apărut, tot în Țara Românească, la 1872), însă majoritatea s-au înființat în intervalul dintre Pacea de la Kuciuk-Kainargi și Unirea Principatelor.
Intensitatea acestui fenomen nu a fost, însă, aceeași de ambele părți ale Milcovului. Aproximativ trei sferturi dintre acestea – peste 230 (73,75%) au apărut în Principatul Moldovei (inclusiv 11, în Transnistria) și doar un sfert – 84, în Muntenia și Oltenia. De fapt, cu cât ne îndepărtăm spre vest, către Olt, numărul sloboziilor munteano-oltene scade; Oltenia propriu-zisă totalizează 5 asemenea localități, nici măcar jumătate din câte avea Transnistria. Nici la nord de Milcov nu s-a constatat aceeași frecvență a întemeierii de slobozii. Dacă Moldova (apuseană) însumează peste 150 de astfel de așezări (adică, aproape jumătate din total) și Basarabia – 60, în ceea ce a devenit, chiar imediat după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, Bucovina, am consemnat doar 14.
Localizarea spațială a sloboziilor, la nivelul județelor din spațiul românesc, este evidențiată în harta de mai jos.
Se constată o concentrare în părțile nordică și estică ale Moldovei, cu prelungiri în nordul Basarabiei. De asemenea, sudul Moldovei iese în evidență, cu prelungiri în nordul și estul Munteniei. Am considerat, însă, că o reprezentare mai clară se poate realiza cu ajutorul coeficienților de distribuție spațială. Aceștia s-au obținut prin împărțirea procentului de slobozii din total (a cărei sumă, pe spațiul românesc, dă 100%), la procentul populației din 1800 (însumat, pe același spațiu, dă tot 100%), considerând că fondatorii acestor sate, care le-au și denumit astfel, sunt o parte a populației de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX. Rezultă, astfel, trei categorii de coeficienți: 1) mai mari ca media (1, rezultată din împărțirea procentului total de slobozii, la procentul total al populației, adică 100% supra 100%), ceea ce înseamnă o suprareprezentare a sloboziilor; 2) mai mici ca media, însemnând o subreprezentare a acestora și 3) egal cu 1, situație pe care nu am întâlnit-o.
În harta de mai jos, coeficienții supraunitari sunt reprezentați prin culori „calde” (galben, portocaliu), iar cei subunitari – prin nuanțe de albastru, culoare „rece”. Cea mai închisă nuanță de albastru s-a folosit pentru județele unde numele Slobozia nu este atestat (în primul rând, la vest de Carpați și în Dobrogea).
Astfel, întreaga Moldovă apuseană, o parte a Bucovinei, jumătatea nordică a Basarabiei și chiar și vestul Transnistriei se evidențiază prin valori supraunitare ale acestor coeficienți. Se adaugă și fostul județ Ismail, dar și județele vest-muntene de lângă Olt. Celelalte zone unde apar slobozii, au valori subunitare ale coeficienților de distribuție spațială: sudul Basarabiei, cea mai mare parte a Munteniei, izolat – Transnistria și Oltenia, unde se consemnează chiar o majoritate de județe fără nici o asemenea atestare (ca și în fostele județe bucovinene Câmpulung și Suceava).
Dar, de ce o asemenea repartiție? Trebuie să începem cu motivația economică a înființării de slobozii, la care se adaugă limitările de natură geografică (spațială) și politico-administrativă (frontieră, vamă). Mai întâi, remarcăm concentrarea din sudul Moldovei, care include nu doar Ismailul (aflat, aproape integral, în raiaua Tighinei), ci și județele muntene situate imediat la sud de Milcov și/sau de Siret – Râmnicul Sărat, Buzău, Brăila. Toate acestea se aflau în proximitatea singurului port românesc liber, Galații. Chiar dacă, pentru râmniceni, buzoieni și brăileni, vama moldovenească (care trebuia plătită) era un impediment însemnat, el pare să fi fost compensat de faptul că, fiind aproape de Galați, locuitorii din sloboziile de aici, obțineau, totuși, venituri importante din valorificarea, prin vânzare, a cerealelor.Celelalte porturi, atât muntene (Turnul, Giurgiu, Brăila), cât și moldovene (Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă) se aflau în teritorii controlate de Imperiul otoman. Surprinde, totuși, grupul de județe muntene din lungul Oltului (cu prelungire, timidă, și în sud-vestul Olteniei, în Romanați), care par să fi valorificat surplusul de cereale al sloboziilor într-un port amenajat în apropiere (Corabia?).
Dezvoltarea târgurilor și târgușoarelor moldave
Totuși, chiar dacă locuitorii din nou-fondatele slobozii din sudul Principatului Moldovei valorificau surplusul de cereale prin portul Galați, se pare că o mare parte a excedentului acestei producții era vândută pe plan intern, în zecile de târguri și târgușoare apărute în această perioadă, între sfârșitul secolului al XVIII-lea și 1860. Ca sursă de documentare am utilizat lucrările publicate de A. Ungureanu (1980), I. Muntele (1998) și G. Țurcanașu (2006). Pe baza acestei documentări, în harta de mai jos, am reprezentat, tot cu ajutorul coeficienților de distribuție spațială, repartiția târgurilor și târgușoarelor, la nivel județean (am eliminat așezările urbane fondate în această perioadă la vest de Carpați, deoarece apariția lor nu se leagă de dezvoltarea sloboziilor, inexistente acolo).
Astfel, majoritatea județelor (ținuturilor) din Moldova a cunoscut desfășurarea acestui fenomen. Este posibil ca existența surplusului intern de cereale să nu fie singurul motiv al dezvoltării târgurilor și târgușoarelor moldave, dar, sigur, este una dintre cauzele importante, determinante. Nu ne putem pronunța asupra motivelor apariției de centre urbane în Transnistria, mai ales fiindcă, din 1792, malul stâng al Nistrului a intrat sub stăpânire țaristă. Pe de altă parte, fenomenul apariției de noi centre urbane în Țara Românească este chiar mai modest decât cel al fondării sloboziilor. Notăm, astfel, apariția, în această vreme, ca oraș, a Călărașilor și fondarea Alexandriei, în vremea domniei lui Alexandru Ghica. Un argument în favoarea acestui surplus cerealier moldovenesc este adus de Mihai Chiper (2023), care afirmă, cu referire la perioada Unirii (1859-1862), „Domeniul morăritului, cea mai importantă componentă a industriei alimentare, se situa în Moldova net peste cel al Muntenie, însumând 54.5% din unitățile la nivel național, 56,8% din producție și 54% din totalul forței de muncă naționale angajate.”. Dezvoltarea morăritului, ca și creșterea, rapidă, a numărului de târguri și târgușoare, sunt consecințe directe ale numărului mare de slobozii, a căror producție de cereale putea fi exportată (prin portul Galați), vândută pe plan intern (în târguri și târgușoare) și sau prelucrată (în numeroasele mori existente în Moldova).
Pentru reprezentarea, pe aceeași hartă, atât a sloboziilor, cât și a târgurilor și târgușoarelor (tot la nivel județean) am utilizat clasificarea ierarhică ascendentă, care permite evidențierea a două sau mai multe variabile în cadrul aceluiași material cartografic. Prezența, peste medie, a unuia dintre elementele reprezentate, este evidențiată în profilul clasei respective (se află la dreapta hărții), iar clasa în care se încadrează fiecare județ este evidențiată prin culori diferite, pe hartă. Astfel, clasa cu albastru (cea din mijloc) scoate în evidență prezența notabilă atât a sloboziilor, cât și a târgurilor și târgușoarelor. Aceasta ocupă un areal continuu, ce pornește din nordul și centrul Basarabiei și ajunge, trecând prin estul și sudul Moldovei, până la Dunăre. Beneficiind fie de apropierea Galaților (județele Brăila, Râmnicul Sărat și Putna), fie de dezvoltarea de așezări comerciale în vecinătătate, în fostele ținuturi Hotin și Bălți (Soroca), se evidențiază și câteva unități administrative unde au apărut, în număr mare, doar slobozii (clasa cu verde). Pe de altă parte, cele mai multe județe se încadrează în grupul celor în care, deși au apărut atât slobozii, cât și noi centre urbane, însemnătatea lor a fost mai modestă (clasa cu roșu).
Aceste date arată că Moldova a cunoscut un ritm de creștere mai rapid, fapt recunoscut și de istoricul bucureștean Bogdan Murgescu (2011), potrivit căruia, la 1800, ponderea populației urbane în principatul est-carpatic era de 5,8%, față de 5,7% cât avea, la același moment, Țara Românească. Cum majoritatea târgurilor și târgușoarelor moldovenești a apărut după acest an, creșterea ponderii populației urbane a diferențiat net cele două principate, până la Unire. Astfel, I. Muntele opinează că diferența, la 1800, era chiar mai mare: Moldova avea o urbanizare de 13%, față de doar 7,8% – Țara Românească. În 1835, Moldova atinsese 17,1%, iar Țara Românească – 11%, iar în vremea Unirii (1860), principatul est-carpatic avea o pondere de 19% orășeni, față de 14,7%, cât se consemna în țara-soră de la sud de Carpați.
Un alt indiciu al unei (relative) prosperități a multor țărani moldoveni în acea vreme, vine, din nou, de la Bogdan Murgescu, care, analizând sămile mănăstirilor moldave, menționează faptul că, vinul mănăstiresc, scos la vânzare, a fost cumpărat de țărani. Lucru firesc, dacă avem în vedere faptul că țăranii de pe slobozii au valorificat o bună parte a cerealelor (fie la export, la Galați, fie, pe plan intern, în târguri și/sau târgușoare), aveau hambarele pline și bani cu care să poată cumpăra aceste cantități de vin.
Aceste constatări concordă cu datele, în parte estimate, calculate pe baza informațiilor furnizate de Angus Maddison. Reputat specialist în istorie economică, acesta a creat, la Groningen, Maddison Historical Statistics, în cadrul căruia este accesibilă o serie de date, legate de populație și de produsul intern brut pe locuitor, pentru mai bine de 2000 de ani. Conform acestor questimations (cum le-a numit chiar Angus Maddison), Moldova avea un PIB/locuitor mai mare ca sudul României de azi, pe întregul interval 1800-1860, cu 638,7 $/loc în 1800, 719,7 $/loc, în 1835 și 790,8 $/loc în 1860, în vreme ce Țara Românească înregistra, la aceleași repere cronologice, 514,7 $/loc, 590,1 $/loc și 696,4 $/loc. Oarecum asemănător, până în perioada regulamentară inclusiv, Iașii erau peste Capitală, având, la 1800 – 910,8 $/loc, față de 836,6 $/loc, iar la 1835 – 1.075,6 $/loc, față de 1.070 $/loc, Bucureștii depășind, însă, Iașii, în anii Unirii (1860: 1.243,7 $/loc, și doar 1.113 $/loc, în cazul Iașilor).
Pe baza acestor realități, considerăm că, în vremea în care a avut propriile sale instituții, Principatul Moldovei a reușit să asigure un nivel de prosperitate cel puțin comparabil cu al țării-soră, cu care s-a unit în 1859 și, în cazul descentralizării și regionalizării României, mai ales în plan economico-administrativ, ne exprimăm convingerea că regiunea românească a Moldovei va fi capabilă, din nou, să asigure dezvoltarea și prosperitatea economică a locuitorilor săi. Suntem români, aparținem României, dar în primul rând ca moldoveni cetățeni români.
Bibliografie
Bolt J., van Zanden J. L. (2020), Maddison style estimates of the evolution of the world economy. A new 2020 update, Maddison-Project Working Paper WP-15, Groningen
Chiper M.(2023), Realități statistice contraintuitive. Avansul industrial al Moldovei față de Muntenia în epoca Unirii (1859-1862), în Provocările istoriei. Concepte, surse, metodologii, p. 373-390, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași
Donat I. (1962) – Câteva aspecte geografice ale toponimiei din Ţara Românească, în Fonetică şi Dialectologie, tom IV, p. 101-134, Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale, Editura Academiei, București
Muntele I. (1998), Populația Moldovei în ultimele două secole, Editura Corson, Iași
Murgescu B.(2011), România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iași
Țurcanașu G. (2006), Evoluția și starea actuală a rețelei de așezări din Moldova, Editura Fundației AXIS, Iași
Ungureanu A. (1980), Orașele din Moldova. Studiu de geografie economică, Editura Academiei, București
https://www.rug.nl/ggdc/historicaldevelopment/maddison/, 17 martie 2009-18 iunie 2025
