de George Țurcănașu
Există momente în politică în care ceea ce ieri părea de neconceput devine astăzi negociabil, iar ceea ce era considerat nefrecventabil ajunge, printr-o succesiune de evenimente, să fie invitat la masă. Nu neapărat pentru că s-a schimbat partidul. Uneori se schimbă doar masa. Franța are Élysée-ul. România are „Ciobaniada”. Între cele două se află aceeași întrebare: ce se întâmplă cu un partid considerat extremist atunci când politica începe să aibă nevoie de el?
În ultimele zile, Franța și România ne oferă două scene care pot fi citite în această cheie. Nu spun că la Paris și București există un plan comun de „normalizare” a partidelor considerate extremiste. Nu există, cel puțin deocamdată, dovezi pentru o asemenea operațiune. Dar există o evoluție politică interesantă: formațiuni construite în bună măsură pe contestarea sistemului sunt împinse, voluntar sau nu, către sistem.
În Franța, Emmanuel Macron i-a convocat la Élysée pe liderii partidelor reprezentate în Parlament și pe candidații la prezidențiale pentru o discuție despre degradarea situației internaționale, securitate și energie. Invitația a inclus și Rassemblement National (Marine Le Pen). Președinția franceză a prezentat întâlnirea drept un exercițiu de informare și transparență necesar într-un moment de criză.
Formal, nimic spectaculos. Politic însă, imaginea este importantă. Când un partid care a fost mult timp tratat ca o formațiune aflată la marginea spectrului politic este chemat la aceeași masă la care sunt discutate securitatea națională, războiul din Ucraina, cel din Orientul Mijlociu, amenințările hibride și energia, se produce inevitabil și o schimbare de statut.
Nu de ideologie, ci de statut. Partidul poate rămâne același, dar începe să fie tratat ca unul dintre actorii care ar putea avea responsabilitatea de a lua decizii. Este, dacă îmi permiteți, una dintre cele mai eficiente forme de normalizare politică: nu trebuie să schimbi partidul. Este suficient să-l obișnuiești cu fotoliul. România pare să traverseze o situație asemănătoare, dar într-o formă mult mai încâlcită și, probabil, mai balcanică.
„Ciobaniada” a fost inițiată ca un protest social-economic. A devenit apoi o confruntare politică, iar în jurul ei s-au intersectat AUR, George Simion și zona politică asociată lui Călin Georgescu. Există interpretări diferite asupra rolului AUR în protest și asupra modului în care partidul a încercat să capitalizeze politic evenimentul. Unele analize au susținut chiar că AUR a folosit protestul pentru a-și consolida imaginea în rândul propriului electorat; George Simion a respins însă acuzațiile că partidul ar fi deturnat manifestația. Ba, mai mult, a condamnat violențele, ținând cont (sau poate nu!) de consilierile lui Peiu sau Dungaciu. O stare de conflict între AUR și zona Georgescu? N-ar fi prima fisură în ceea ce părea acum un an a fi „monolitul suveranist”. Am să amintesc doar confruntarea în direct de la Realitatea Plus dintre Anca Alexandrescu și Călin Georgescu, după care jurnalista s-a distanțat public de acesta.
Dincolo de cine a regizat, cine a amplificat, cine a profitat și (mai ales!) cine a gestionat conflictul AUR – zona Georgescu există un detaliu politic mai interesant. AUR nu se mai focalizează doar pe protest. Vorbește despre guvernare. La consultările de la Cotroceni din 17 septembrie, George Simion a spus explicit că AUR își asumă guvernarea și că partidul nu va susține un Executiv din care nu face parte. E o schimbare fundamentală de decor. Partidul care a crescut din nemulțumirea oamenilor trebuie să răspundă acum la o întrebare pe care protestul nu o pune niciodată:
Bine, și dacă ajungi la putere? Aici începe adevărata probă de normalizare.
Un partid protestatar poate spune că totul este greșit. Un partid care aspiră la guvernare trebuie să realizeze proiectul. Trebuie să aibă oameni capabili de a deveni miniștri, care să aibă capacitatea de a realiza bugetul, politicile publice, de a susține relațiile externe, responsabilitățile instituționale și, mai ales, trebuie să dețină capacitatea de a renunța la forța sloganului în favoarea priceperii de a lua decizii. Iar politica românească pare să fi ajuns exact în acest punct.
Siegfried Mureșan, desemnat de Nicușor Dan pentru funcția de premier, încearcă să formeze un guvern susținut de PNL, USR și UDMR, dar fără a avea o majoritate parlamentară. PSD a anunțat că nu va vota un guvern condus de Mureșan, iar AUR a transmis condiția fundamentală amintită anterior: nu susține un guvern din care nu face parte. Prin urmare, Mureșan poate ajunge în situația paradoxală de a fi premierul desemnat care are o echipă capabilă, un program bun de guvernare și o problemă: Parlamentul. Iar Parlamentul trebui să rezolve un exercițiu simplu de aritmetică.
Dacă formula actuală nu poate produce majoritatea necesară, următoarea propunere de premier va trebui să țină cont de ceea ce aritmetica politică refuză să ignore. Iar aici PSD și AUR devin dificil de ocolit. Departe de mine ideea că un guvern PSD-AUR e aproape decis. Dar există deja suficiente puncte de convergență tactică pentru ca această variantă să nu mai pară doar un exercițiu de imaginație politică. Atunci când matematica parlamentară începe să se audă mai tare decât declarațiile politice, partidele ajung să descopere că principiile de ieri pot deveni condițiile de negociere de mâine.
Și aici apare întrebarea:
Ce se întâmplă cu un partid considerat extremist atunci când sistemul are nevoie de voturile lui?
Îl schimbi? Îl izolezi? Îl lași să crească în opoziție? Sau începi să-l tratezi ca pe un posibil partener?
Franța pare să fi ales, cel puțin instituțional, varianta dialogului cu toate forțele parlamentare. România ar putea ajunge, din motive pur aritmetice, la o situație în care AUR să nu mai poată fi tratat doar ca un partid al protestului. Diferența este că la Paris problema se discută în jurul unei mese.
La București, s-ar putea să fie nevoie de o schimbare de decor, cu tot cu recuzită. Iar aici apare o ironie pe care numai politica o poate produce. Un partid poate intra în mainstream nu pentru că și-a schimbat ideologia, ci pentru că a devenit suficient de mare încât ceilalți nu-l mai pot ocoli. Normalizarea politică nu înseamnă neapărat că extremistul devine moderat. Uneori înseamnă doar că ceilalți au nevoie de el.
În Franța, Rassemblement National este deja un actor electoral major și este inclus în mecanismele de consultare instituțională. În România, AUR își revendică explicit rolul de partid de guvernare. În ambele situații, procesul merită urmărit nu doar prin prisma declarațiilor politice, ci și prin schimbarea poziției lor față de instituții.
Pentru că există o diferență fundamentală între a afirma „sistemul trebuie distrus” și a spune „sistemul trebuie să ne dea Ministerul de Interne, ori pe cel al Culturii sau al Transporturilor”, după caz.
Prima afirmație produce revoltați. A doua produce negocieri și, eventual, secretari de stat.
Poate că aceasta este adevărata „normalizare”: momentul în care partidul „anti-sistem” descoperă că sistemul are și protocol, și buget, și proceduri, și o grămadă de hârtii de semnat.
Din această perspetivă, „Ciobaniada” poate fi privită ca o piesă dintr-un proces mai larg: trecerea unei formațiuni de la politica de mobilizare la protest la politica de responsabilitate. Nu știm încă dacă această transformare va avea loc și nici dacă va presupune moderarea discursului, schimbarea oamenilor sau doar schimbarea strategiilor.
Dar știm că AUR cere deja guvernarea.
Dumnezeu cu mila!
George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
