de George Țurcănașu
Sub titlul ”Blana de leopard” a economiei românești: disiparea inegalității de dezvoltare, în cursdeguvernare.ro a apărut recent o analiză interesantă, dar doar din perspectiva datelor statistice vehiculate. În rest, nu e dificil de sesizat cheia de lectură prietenă centralismului pe care autoarea ne-o propune. Aceasta se arată mai degrabă îngrijorată de creşterea ecartului de dezvoltare din interiorul regiunilor: “[d]ezvoltarea în ”blană de leopard” a României, care presupune concentrarea activității economice în doar câteva puncte de pe hartă, este evidentă nu doar prin prisma decalajului principalelor regiuni ale țării față de Capitală, ci, în primul rând prin prisma decalajelor din interiorul regiunilor.”
Faptul că în condiţiile de concurenţă instalate în economia românească din 1990 încoace, judeţele calate pe reşedinţele mari au avut în interiorul regiunilor o dezvoltare mai mare decât cele ale căror reședințe sunt mai mici sau intermediare nu e deloc surprinzător. Nivelul scalar județean e unul prea modest pentru a crea structuri teritoriale bine închegate. Unele județe sunt lipsite complet de servicii precum învățământul superior, servicii medicale elaborate, servicii aeroportuare, cele ce induc fluxuri importante la nivel regional şi creează teritorialitatea regională, în cazul României, nerecunoscută administrativ. Aşa că, această creştere a disimilarităţilor la nivel intraregional reprezintă o stare de normalitate într-o economie bazată pe concurenţă, ce a evoluat dintr-o economie ce s-a dorit a fi una egalizantă, din perspectiva teritorială, în perioada de dinainte de 1990. Structurile teritoriale regionale ce se înfiripă în România (chiar fără existenţa unui nivel administrativ NUTS2) au nevoie mai degrabă de marele oraş, capabil să coaguleze teritorialitatea regională.
Pentru a înţelege metafora blănii de leopard propusă în acest articol, cred ca ar fi mai util textul de mai jos, dintr-un text scris în 2011 (George Ţurcanaşu, „Perenitatea disparităţilor teritoriale în repartiţia PIB”, în „Perspective asupra coeziunii teritoriale – reprezentări cartografice”, Conferinţa «Coeziune teritorială şi competitivitate în contextul Strategiei Europa 2020», Bucureşti, 15 decembrie 2011):
“România acumulează din ce în ce mai multe discontinuități din perspectiva repartiției spațiale a PIB-ului la nivel NUTS3 (vezi hărţile), iar accentuarea acestei veritabile tectonici teritoriale are o triplă sursă:
– pe de o parte, este cauzată de organizarea concentrică a Europei, concretizată prin gradienți structurali de tip continental (Vest-Est în cazul țării noastre) care induc un decalaj din ce în ce mai mare între fațadele extrovertite ale României (județele vestice) cu o accesibilitate sporită la Europa Occidentală şi celelalte zone ale teritoriului național (sudul și mai ales estul României). Cea mai problematică regiune rămâne Moldova, a cărei întârziere economică s-a acutizat în ultimii ani. Privită prin prisma acestor gradienți, Moldova mai acumulează două handicapuri spațiale. Primul ar fi articularea defectuoasă la infrastructura de transport transcarpatică, iar cel de-al doilea e dat de caracterul cvasi-ermetic al frontierelor din partea de est, care îi conferă un caracter spațial de tip „cul-de-sac“. Acest din urmă handicap teritorial împiedică procesul de convergență economică regional și amputează potențialul de cooperare tansfrontalieră prin transformarea frontierelor în bariere tranșante, anihilându-le caracterul de interfață;
– pe de altă parte, la scară infranațională, discontinuitățile sunt accentuate de gradienți de tip centru – periferie, care imprimă o tectonică vizibilă mai ales în spațiul extra-carpatic, complicând gradientul Vest–Est; acest fapt este determinat în bună măsură de condițiile naturale și de specificul demografic (densitate, structură pe vârste, structură socio-profesională) al zonelor de câmpie, de coline fragmentate sau de munte;
– în sfârșit, dar nu în cele din urmă, discontinuitățile sunt induse și de capacitatea diferențiată a capitalei, a metropolelor regionale și a centrelor de județ de a genera creștere economică, ceea ce impune cu pregnanță politici de dezvoltare care să dea întâietate structurării economiilor regionale prin impulsionarea caracterului policentric al subsistemelor urbane și, acolo unde acesta este redus, prin sprijinirea efectivă a polilor de creștere și a polilor de dezvoltare.”
Până acum am văzut că autoarea pare a nu înţelege prea bine mecanismele economiei regionale, mai adăugăm şi faptul că nici nu pare a fi foarte stăpână pe metodologie. Pentru demonstraţia şubredă, autoarea ne propune doar valori absolute, iar cele relative pe care le utilizează (procentele, de exemplu) sunt raportate la nivelul scalar naţional, rezultând tot un reper cantitativ. Această alegere nu e tocmai potrivită, ascunde dimensiunea demografică a judeţelor – ce imprimă, în bună măsură, discontinuitățile PIB-ului la nivel intraregional – în varianta absolută. Fără doar şi poate, această focalizare îi susţine discursul. Aşa dă impresia că există o diferenţă mare de dezvoltare între Iaşi şi Bacău, de exemplu. Adică, PIB-ul băcăuan ar fi doar 58% din cel al judeţului Iaşi. Însă, dacă ar fi abordat (aşa cum e normal!) şi valorile relative – PIB / locuitor, am fi observat că nu e nimic îngrijorător: PIB-ul / locuitor al băcăuanilor reprezintă 81% din cel al judeţului Iaşi. Un ecart redus, dat de diferenţele mici în ceea ce priveşte consumul şi de structura economică şi socială a celor două judeţe, ale căror reşedinţe se află (în mod clar) pe paliere urbane diferite.
