de Mihai Chiper
O paralelă între mezzogiorno din Italia şi Moldova românească.
Mezzogiorno este mai mult decât jumătatea sudică a Italiei. Este un concept socio-economic şi politic (până la un moment dat chiar antropologic), definit de italienii nordici pentru a desemna „zona cu probleme” a peninsulei. Din start, acolo s-a „păcătuit” împotriva Risorgimento. Briganzii şi-au făcut de cap în urma violentei unificări dirijate din nord, apoi regiunii i s-a atribuit o „înclinaţie infracţională”, în special după ce diferite organizaţii criminale au cunoscut o notorietate mondială. În paralel cu unificarea şi centralizarea, nordicii, mai blonzi şi cu „ochi albaştri”, au construit o superioritate civilizaţională şi rasială în raport cu mai „negricioşii” sudici, formulând un intens discurs discriminatoriu despre chestiunea sudică, care nu ajungea la o rezolvare, pentru că „în esenţă ceva era stricat acolo”. Au trebuit să apară duzini de istorici şi economişti ca să echilibreze această viziune despre fostul teritoriu al Regatului Celor Două Sicilii. Departe de a fi mult mai săraci la 1860 (cam când se uneau Moldova şi Muntenia), sudicii erau doar diferiţi, funcţionau într-un alt sistem politic, economic şi social. Însă marile discrepanţe au apărut după unificare şi s-au dezvoltat, traversând diferite regimuri, până s-a format UE şi au apărut politicile de europene de echilibrare. (Colegii Alexandru Cohal şi George Ţurcănaşu au deschis discuţia într-o excelentă analiză – „Mezzogiorno, această Moldovă a Italiei. Disparităţi regionale în Peninsulă”. Un studiu îngrijorător pentru Iaşi şi România.)
În prezent, establishmentul italian e foarte conştient de provocarea mezzogiorno, zona cea mai săracă a ariei în care se foloseşte moneda euro. A rămas o imensă bătaie de cap, mereu pe masa guvernelor. Între nordul dezvoltat şi mezzogiorno există un raport al PIB de 1 la 2. Iau ca reper extremele: Lombardia (40.000 euro/loc) şi Calabria (20.000 euro loc). În România, raportul PIB între judeţe precum Vaslui, Botoşani vs. Cluj, Timişoara ajunge 1 la 3 (5-6.000 euro/loc la 16-17.000 euro/loc). Bucureştiul, cu peste 30.000 euro/loc, face bravadă statistică cu un PIB de 6 ori mai mare. Diferenţele româneşti de PIB regional între vest, nord-vest şi nord-est sunt de 1 la 2, ca în cazul italian. Aceeaşi polarizare se observă la nivelul salariilor, a investiţiilor publice şi private, a calităţii vieţii şi a oportunităţilor.
În timp ce raportul de 1 la 2 este înţeles în Italia ca un ruşinos eşec naţional (administrativ, politic şi economic), în România o discrepanţă de 1 la 3 sau 1 la 6 este văzută ca o responsabilitate exclusivă a zonelor subdezvoltate, vinovate că nu sunt permeabile, nu ştiu să devină „magneţi” şi să fie deschise la oportunităţi. Diferenţele generate în timp constituie sursa unor nesfârşite motive de băşcălie, de batjocură civilizaţională despre cât de înapoiaţi sau vicioşi sunt moldovenii, teme vehiculate de obicei stereotipic în mass-media (cam cum se făcea în Italia secolului XIX). După ce aproape au monopolizat investiţiile publice şi private, Bucureştiul, Clujul şi Timişoara privesc spre răsărit ca la un „lest” naţional, o „piedică” şi legitimează politicile de alocare preferenţială a fondurilor către cei bogaţi, care „merită” şi „performează”, în defavoarea celor săraci, care „risipesc resurse”.
Dacă răsfoim PNRR-ul italian, putem înlocui lesne caracterizarea făcută mezzogiorno cu a Moldovei: „se caracterizează nu numai printr-un nivel mai scăzut al PIB-ului pe cap de locuitor, ci şi printr-o productivitate, o calitate şi o cantitate mai scăzute de capital uman, infrastructură şi servicii oferite de administraţia publică. Persistenţa decalajelor teritoriale duce la oportunităţi de muncă limitate şi la creşterea emigraţiei, în special a persoanelor tinere şi calificate, către zonele mai bogate ale ţării şi în străinătate. Acest lucru generează o pauperizare suplimentară a capitalului uman rezident şi reduce posibilităţile de dezvoltare autonomă a zonei”. Cu acest diagnostic, Roma a văzut PNRR ca pe o oportunitate de „revitalizare” a mezzogiorno şi de reluare a „procesului de convergenţă cu zonele mai dezvoltate ale ţării”. În complementaritate cu fondurile structurale 2021-2027, Roma a decis să investească 40% din resursele teritorializabile ale PNRR (echivalentul a aproximativ 82 de miliarde de euro) în cele opt regiuni din sudul Italiei, faţă de cele 34% prevăzute de lege pentru investiţii obişnuite pe întreg teritoriul ţării”. (vezi Cohal, Ţurcănaşu)
Analizând documentul italian şi făcând o comparaţie cu realitatea românească, punctăm următoarele flagrante deosebiri:
– Italia recunoaşte că procesul de convergenţă al sudului cu nordul se află în impas. În România, nimeni nu problematizează „convergenţa teritorială” a vestului cu estul, a sudului cu estul. Aici nu există „impas”, pentru că nu avem un „început”. Bucureştiul e un centru inconştient, narcisist: „Vaslui? Decalaje? Suntem peste Berlin, peste Madrid”.
– 40% din resursele teritorializabile sunt alocate pentru mezzogiorno în vederea „reechilibrării teritoriale”. Oricum ai lua-o, resursele sunt orientate spre zonele rămase în urmă. În România, pe datele de până acum, este exact invers. Resursele care pot fi cuantificate teritorial au fost drenate spre zonele dezvoltate. Judeţul Cluj singur are mai mulţi bani alocaţi decât întreaga Moldovă. Cum spuneam, PNRR-ul românesc exprimă ideologia africană a alocărilor teritoriale (să ne trăieşti, domnule Cristian Ghinea! Ai nimerit-o cu reforma statului, dar ai ratat-o complet cu teritoriul!), cel italian perspectiva europeană.
– italienii consideră că revitalizarea ţării se face prin „incluziune socială”, care îmbunătăţeşte „coeziunea teritorială”, contribuind la creşterea economiei şi depăşirea inegalităţilor profunde. În România, „revitalizarea” înseamnă concentrarea resurselor către alimentarea „motoarelor”, a „centrelor urbane magnet” care performează deja.
– reechilibrarea teritorială şi dezvoltarea sudului nu sunt lăsate pe seama unor intervenţii punctuale (Facem asta şi e suficient! Cum sunt gândite fondurile pentru autostrada A7), ci sunt urmărite ca „obiective transversale” în toate componentele PNRR (investiţii în infrastructura de transport, sănătate, educaţie, digitalizare, ecologie, alimentare cu apă, decarbonizare).
Rezumând, întreaga procedură de alocare a fondurilor UE contractate de România nu face decât să adâncească, într-un sens contrar modelului european, dezechilibrele regionale.
Desigur, ne întrebăm ce interese mai reprezintă europarlamentarii români. Ei spun că sunt aleşi în circumscripţia România, dar, după cum se vede, doar din o parte a ei. Unul, Dacian Cioloş, încă de când era prim-ministru, era atât de „european” încât vedea rezolvarea decalajelor regionale prin încurajarea migraţiei interne. În traducere, din Moldova peste Carpaţi cu pachetul de relocalizare. Ceilalţi europarlamentari sunt la fel de orbeţi în gândire. Astfel, cea mai mare problemă a PNRR şi a alocării fondurilor europene nici nu există pentru ei, cum nu există pe agenda publică românească. Modelul de „progres” african (polarizarea socială, economică, regională, cu un coeficient GINI până la cer) se dezvoltă cu o dinamică nemaiîntâlnită în vreo altă ţară UE, paradoxal tocmai prin intermediul banilor europeni.
editorial apărut în Ziarul de Iași, 2 martie 2023
