CĂTRE UN MODEL DE REGIONALIZARE A ROMÂNIEI (III): Fiscalitate regională

Instrumentele fiscale, ca și măsurile economice, trebuie să fie adaptate structurilor administrative descentralizate. Descentralizarea fiscală implică transfer de competențe și resurse de la nivel central la cel regional, în regiuni politic-administrative cu autonomie bugetară astfel încât să poată atrage investiții și să gestioneze resurse; de aceea este cu atât mai necesar ca regiunile să fie dotate cu capacitate administrativă solidă.

Regionalizarea presupune ca regiunile să aibă venituri proprii semnificative. Aceste venituri pot proveni dintr-o taxare mai mare la nivelul teritoriului național, iar în ceea ce privește regiunile se pot prevedea cote mai mari de retenție fiscală, facilități fiscale temporare specifice și transferuri suplimentare de la bugetul de stat pentru o perioadă determinată, ca discriminare pozitivă destinată dezvoltării acestora și corectării inechităților regionale. Schemele fiscale ordinare sau speciale au ca scop dezvoltarea policentrică a teritoriului românesc, ele reprezentând mecanisme de echilibrare teritorială. Sintetizând, un sistem fiscal descentralizat regional reține o parte a impozitelor în regiune, trimite la bugetul național o altă parte din veniturile sale și primește sau transferă cote suplimentare (de) la bugetul național.

Posibile surse de venit ale regiunilor:

1. Cota din accize pentru alcool și tutun returnată integral (100% vs 50%) pentru primii 10 ani.
2. Subvenționarea fondurilor UE pe regiuni (modelul polonez). De ex. participarea proprie (cofinanțarea) să fie la un nivel minim, 5-10%, față de restul 30-40%.
3. Gestionarea directă a fondurilor UE.
4. Transferuri compensatorii suplimentare de la stat (temporare: 10 ani, max. 20 ani).
5. Împrumuturi garantate de stat pentru investiții.
6. Investiții ale statului în infrastructură pentru interconectivitate cu restul regiunilor și cu vestul Europei (pe model german).
7. Fondul de dezvoltare regională.

Fond de dezvoltare regională

      Un Fond de dezvoltare regională destinat echilibrării disparităților ar putea să aibă următoarea structură: 40% din transferuri de la bugetul de stat, 30% din venituri regionale, 25% din fonduri europene și 5% din împrumuturi și investiții private. România ar trebui să-l alimenteze, în 15 ani, cu 12-15 miliarde euro, care să mobilizeze circa 40–50 miliarde euro în total (incluzând UE și cofinanțări). Cotele adiționale la impozite, propuse în fiscalitatea regională (30% din Fond), pot fi integrate pentru realizarea de proiecte de infrastructură mare, lângă transferurile naționale (40%), cu garanții UE (ex. PNRR 2021–2027, pentru a acoperi 70% din datoriile regionale). Un precedent îl constituie Polonia care folosește redevențe naționale și cote regionale (5-10% pe profit) pentru fonduri similare, crescând PIB-ul în regiuni defavorizate cu 30% (2007–2020) cu aprobarea UE. Măsura cotelor mai mici la impozitele principale (0-10% [vs. 16%] la impozitul pe venit/dividende), pe de altă parte, ar putea stimula investițiile pentru afacerile mici și medii pentru primii 10-15 ani de la începerea reformei. În sinteză, dezvoltarea regiunilor defavorizate ar putea fi accelerată de un model hibrid, care prevede minime facilități fiscale pentru aceste regiuni (încadrate ca ajutor regional, v. art. 107(3) TFUE), însoțite de investiții majore din partea statului, prin Fondul de dezvoltare regională.

Monitorizare

• Obiectiv: reducerea decalajului PIB/locuitor la 50% față de București în 15 ani.
• Indicator: ponderea PIB din exporturi în regiunile stimulate.
• Risc principal: corupția la nivel local/regional. Soluție: audit extern, criterii UE, transparență.

Impact preconizat

La un PIB regional actual de 45–50% din media națională, dacă se dorește o creștere suplimentară indusă de +3% anual, efectele cumulative (în 10, max. 20 ani) asupra Moldovei vor consta în creșterea bazei fiscale proprii, reducerea migrației nete și creșterea ocupării, mărirea cifrei exporturilor și integrarea economică a regiunii în economia transnațională. Costurile bugetului central al României în cazul aplicării acestei strategii constau în transferuri suplimentare: circa 0,3–0,6% PIB/an (vârf în primii 10 ani) și venituri fiscale pierdute temporar prin facilitățile acordate regiunilor defavorizate, deci un impactul bugetar negativ pe termen scurt, cu promisiunea să devină pe termen mediu-lung unul pozitiv. Beneficiile preconizate sunt: lărgirea bazei fiscale naționale, reducerea presiunii sociale (migrație, sărăcie), stabilitate politică și teritorială.

Provocări

• Deficite de venituri: ratele de impozitare mai scăzute pun presiune pe bugetele regionale dacă nu sunt compensate de transferuri de la bugetul central și/sau de creșterea activității economice.
• Capacitate administrativă: gestionarea directă a fondurilor UE necesită o guvernanță regională solidă, ceea ce poate fi o provocare mare pentru regiuni (v. analizele privind deficitara absorbție a fondurilor UE în România). Dacă regiunile nu au instituții solide implementarea oricărui tip de reformă structurală cel mai probabil va eșua.
• Scutirile fiscale aplicate regional pot intra sub incidența regulilor UE privind ajutorul de stat: trebuie concepute ca ajutor regional compatibil şi notificate/avizate corect. (Polonia – cu SEZ s-a respectat cadrul de ajutor regional).
• Sustenabilitate: orizontul de 10 ani pentru transferuri e rezonabil dar necesită strategii paralele pentru dezvoltarea infrastructurii de bază, forță de muncă calificată (programe educaționale), conectivitate, predictibilitate legislativă, consolidare instituțională.

Lipsa unei culturi instituționale și a unui avans consistent în dezvoltarea capacității administrative în alte zone decât capitala și orașele reprezintă probabil cel mai mare pericol în calea oricărui pas reformator. În lectura noastră, momentul „Anghel Saligny” reprezintă un exemplu interesant în acest sens. Raportul Expert-Forum (2023) cu privire la programul cu același nume a arătat recent că un instrument financiar cu un potențial enorm poate fi subminat de deficiențele în governance și în managementul fondurilor publice. Soluția constă însă într-o guvernanță profesionistă care să includă criterii de eligibilitate ale UE, evaluare independentă, cofinanțare 10-20% și nu într-o centralizare și mai crescută a capacităților administrative.

Un alt risc al reformei administrativ-teritoriale ar putea fi incapacitatea României de a negocia cu UE măsuri fiscale diferențiate la nivel regional și apoi – eventual – de a susține o implementare virtuoasă a proiectelor negociate[1]. Includerea unor audituri externe obligatorii și a altor mecanisme de transparență (ex.: modelul Norvegiei pentru fondurile petroliere) ar putea preveni sau reduce ineficiența și lipsa de implementare efectivă a reformelor administrativ-teritoriale.

Seria „Către un model de regionalizare a României” a beneficiat de discuții cu diferiți experți în reforma statului, în jurul dezbaterii „Pe cine sperie reorganizarea administrativ teritorială? Provocări și oportunități” (Ediția 2025 a Festivalului de Film şi Istorii de la Râşnov); o mulțumire specială merge la dl Victor Giosan, expert internațional în administrație publică, ale cărui critici și sugestii au contribuit semnificativ la realizarea unei versiuni mai bune și mai clare a textului de față. Răspunderea pentru acesta aparține însă, evident, MDM.

[1] Tot așa, există dubii îndreptățite că în România distribuirea puterii prin regionalizare ar reduce corupția centrală (studii Transparency International 2024).