de Dorin Dobrincu
A mai trecut o zi de 24 ianuarie la Iași. Spațiul simbolic al Pieței Unirii a fost reconfigurat frecvent când a fost vorba de pregătirea acestui moment festiv. Cu puțini ani în urmă, distanța dintre oficialii aflați la tribună și public era foarte mică, fără mari dispozitive de separare. Între timp, pentru a ține cetățenii la distanță, în piață au fost instalate garduri, mutate mai aproape sau mai departe, având în fața sau în spatele lor jandarmi, polițiști și, uneori, oameni în haine negre.
Politicienii absenți sau discreți
Nimeni din conducerea statului român nu a ajuns în acest an la Iași. Nu au fost nici președintele „rămas în mandat”, nici prim-ministrul care a fost reconfirmat în funcție, nici măcar un trimis special din partea acestora, niciun ministru, niciun membru din conducerile celor două camere ale Parlamentului, niciun șef de partid aflat la putere. Piața Unirii din Iași pare să fi ajuns un loc intimidant pentru guvernanții români.
Devine tot mai acută impresia că puterea este interesată doar de sine, delegitimată prin nefăcute, iresponsabilă și, iată, lașă. Abandonul spațiului public de către reprezentanții la vârf ai statului denotă și o mare lipsă de curaj, dar și neînțelegerea obligațiilor de reprezentare pe care le presupune ocuparea unei funcții publice.
Membrii organizațiilor locale ale PNL și PSD au venit separat în Piață, în număr mic, discret, păreau că mai degrabă vor să treacă neobservați, publicul întâmpinându-i cu huiduieli. Mihai Chirica, primarul municipiului Iași a fost prezent, în schimb Costel Alexe, președintele Consiliului Județean Iași, a lipsit. Oficialii sau membrilor partidelor care au ajuns în țarc au ocupat pozițiile și au stat tăcuți acolo, unii plini de ei, sfidători, alții părând mai degrabă că așteaptă să se termine ceremonia și să plece cine știe unde.
Grupurile partizane și nervoase
În număr mult mai mare – probabil o mie sau peste – au fost prezenți la Iași membrii și suporterii AUR, ai autointitulatului „președinte ales” și alții asemenea. George Simion a fost în Piață dimineață, așadar înainte de ceremoniile anunțate de autoritățile locale, unde a marcat teritoriul. Îmbrăcat în gubă, menită a-i sublinia originile inventate și legătura cu pământul, oratorul de pe treptele Hotelului Traian, deținut de un om de partid, a făcut referiri istorice și geopolitice, a atins temele ideologice dragi extremiștilor de pretutindeni, ambalate într-un sos autohton.
Ca în alte împrejurări, și de această dată patriotul de profesie a vorbit fără reținere în numele „românilor”, a eliberat furtunul cu clișee preluate de la înaintașii săi ideologici, de la cei din interbelic până la cei din comunism și postcomunism. Discursul acuzator la adresa „politicienilor trădători” a fost urlat de neotribun în vreme ce era încadrat de politicieni traseiști. L-a atacat inclusiv pe Chirica, fostul său tovarăș de crez și activism politic, în urmă cu șase ani ambii apărând împreună pe același banner într-o campanie electorală ratată. Simion a plecat repede la aeroport, pesemne chemat în altă parte de treburi mai importante.
Rămași sub supravegherea unor activiști înarmați cu portavoce, auriștii au plecat spre Palatul Culturii, au stat acolo circa o oră, apoi au revenit în Piața Unirii. De-a lungul marșului în ambele sensuri s-au strigat lozinci naționaliste, unele dezgropate din anii 1990. Ei au dominat spațiul central al Pieței numeric și sonor, au strigat împotriva puterii și în favoarea liderilor din propriul curent ideologic, au fluierat și au fluturat steaguri tricolore, de parcă ar fi cucerit o redută.
Cetățenii neafiliați și asociațiile civice
Cetățenii neafiliați au fost și ei prezenți în Piața Unirii, probabil mai mulți decât auriștii, însă în număr mai mic în comparație cu anul precedent. Unii voiau „să vadă Unirea” (sic!), alții să se uite la defilare, să ia una din plăcintele oferite de Primărie ori să asculte muzica – greu de definit stilurile – de după. Oricum, publicul – în general de dimensiuni reduse, având în vedere populația orașului – are un rol marginal în această punere în scenă, este redus la postura de privitor la ceea ce au pregătit oficialitățile.
La fel ca în anii trecuți, membrii asociațiilor civice Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei, Împreună pentru A8 și Reset au fost în Piață. Au fost afișate bannere cu înscrisuri care exprimă convingerile acestor grupuri: „Unire-n cuget și… mințiri”, „Stop discriminării Moldovei”, „Vest(a) noastră de salvare, Nu mișcări legionare” (cu trimitere grafică la UE și NATO), „Regionalism, nu legionarism”, „Moldova – regiune liberă de fascism”. Unii din public au apreciat acțiunea, câțiva nu, cei mai mulți păreau să fie indiferenți.
Ceremonialul religios și militar
O slujbă religioasă a fost oficiată de doi prelați – unul ortodox, celălalt romano-catolic –, care au ținut discursuri cu accente dojenitoare, neascultate de cei din fața lor, în timp ce nervoșii drapați în steaguri le-au acoperit vocile uneori. Nu a existat niciun discurs ținut de vreun reprezentant al autorităților seculare. Dacă a fost consemn de la centru să se procedeze astfel sau a fost o inițiativă locală rămâne un mister.
Lăsarea unui moment festiv exclusiv în mâinile structurilor de forță – defilarea a fost primită de generalul Gheorghiță Vlad, șeful Statului Major al Apărării – și cultelor, încadrate de strigătele auriste, transformă sărbătoarea oficială. Instituțiile militarizate și de cult își au importanța lor în stat, primele, respectiv în societate, cele din urmă. Dar ele nu sunt structuri democratice, ci închise, rigid ierarhice, conservatoare și dominate de spiritul de corp, puțin preocupate de ceea ce este dincolo de interesele lor directe.
Reprezentanții partidelor au depus coroane de flori la monumentul lui Alexandru Ioan Cuza, în interiorul țarcului ocrotitor, după care s-au făcut nevăzuți. Cum observa un prieten, monumentul nu este unul funerar, nu este un osuar, ci celebrează un moment fondator al statului și o personalitate istorică. Probabil nimeni – fie cu funcție de decizie, fie sfătuitor cultural cu simbrie – nu are vreo nedumerire în acest sens.
Capcanele manifestării de tip parastas și necesitatea democratizării
Deși se vrea solemnă, marcarea momentului 24 ianuarie transmite la Iași, de multă vreme, un festivism obosit, în care specialii de diferite tipuri sunt în interiorul țarcurilor, iar ceilalți în afara lor. Dincolo de scenă, uniforme, paradă, slujbă și confruntarea simbolică între tabăra politică aflată la putere și cea mai vocală care vrea să o înlocuiască, a fost evident sentimentul de periferie, de paragină și de fundătură în care se desfășura o piesă pe care, noi, moldovenii, în linii generale, o vedem de multă vreme.
Gusturile multor participanți la festivitățile publice cu ocazia sărbătorilor naționale au fost modelate de-a lungul unui secol și jumătate, în mod special în național-comunism și în postcomunism. Avem discursuri pe care nu le ascultă decât cei care eventual fac analiză de text, slujbe religioase, defilări ale unor reduse detașamente militare, iar la final împărțire de plăcinte poale-n brâu, vin și/sau ceai. Straturi peste straturi de redefinire a trecutului de către regimurile politice, indiferent care au fost acestea, exclusiv în beneficiul lor, nu au făcut decât să creeze impresia că aceasta este normalitatea. Vulgata patriotică livrată mereu și mereu nu face, paradoxal, decât să furnizeze muniție pentru etnonaționaliști, extremiști, izolaționiști și antieuropeni.
În loc să fie o sărbătoare a cetățenilor, cum s-ar cuveni, având în vedere evenimentul de unde se revendică, ziua de 24 ianuarie – la fel ca 1 decembrie – este una a statului și instituțiilor acestuia. Prin instrumentare ideologică și politică, festivitatea s-a transformat repede în festivism. De câțiva ani încoace, sărbătoarea tinde să fie confiscată de grupări politice care parazitează fără reținere simbolurile comune, chiar dacă filosofia și scopurile lor politice neagă semnificația acestei zile. În loc să fie o manifestare a comunității, a națiunii democratice, în care toți membrii acesteia au un loc, sărbătoarea devine un prilej de scufundare în tribalism, intoleranță și dezbinare.
Organizarea sărbătorilor naționale în spațiul nostru seamănă mai mult cu ceea ce vedem la rușii recăzuți în tiranie, prea puțin cu ceea ce observăm la națiunile occidentale. Indiscutabil, o societate nu poate fi, inclusiv în modul în care își reprezintă momentele fondatoare, altfel decât vor sau acceptă membrii ei să fie. Însă părțile ei active – intelectual, social și politic – sunt cele care ar putea determina schimbarea. Nimeni din afară nu are o datorie față de noi, nimeni nu va face ceea ce noi ar trebui să facem.
Cei aflați în funcții publice majore nu-și pun problema transformării acestei sărbători într-una populară, una a cetățenilor, nu doar a politicienilor și angajaților în diferite uniforme. Imaginarul lor nu depășește festivismul cu care s-au obișnuit și la care pun umărul an de an. Iar politicienii de diverse orientări și structurile magice, cu excepțiile tot mai puțin văzute, par să contribuie prin atitudinea lor la obișnuirea publicului cu o viitoare democratură.
Continuarea punerii în scenă a acestui mod de a celebra Unirea, dar și a altor sărbători naționale, în condițiile unei educații democratice precare, nu va face decât să alimenteze curentele autoritare. Reducționismul memorial este o schemă care consolidează imaginarul colectivist, numai bun de folosit pentru instrumentarea trecutului de către manipulatorii de profesie. Populismul și extremismul primesc astfel combustibil în cantități mari și gratuit, care le ajută mașinăriile nu doar să funcționeze, ci și să prindă viteză.
Abandonarea spațiului public în mâinile celor care au nevoie de ape tulburi pentru a putea pescui cu ușurință, cum se întâmplă acum, va avea consecințe dezastruoase din punct de vedere politic, comunitar. Transformarea publicului într-un banc de pești năuciți le face treaba mai ușoară prădătorilor de diferite tipuri, și celor aflați acum în palatele puterii, și celor care se străduiesc să ajungă sau să revină acolo, pretinzând că sunt altfel.
Pare că segmentul democratic, moderat al corpului politic nu crede că are o responsabilitate față de societate, se ascunde, caută să scape de disconfortul confruntării cu cei care slăbesc democrația în diferite feluri. Retragerea din spațiul public a cetățenilor, societății civile și formațiunilor politice democratice, lăsarea acolo doar a structurilor de forță și magice, precum și a curentelor politice extremiste nu anunță nimic bun. Suntem în plină pseudodemocrație, unde manipularea este utilizată la scenă deschisă de diverși actori care utilizează vocabularul democratic, dar fără conținut, în care cetățenii sunt reduși la stadiul de spectatori, fără posibilitatea reală de a influența jocul politic.
Depinde de societatea noastră, de acea parte a ei care crede în ideea de bine comun, dacă dorește să inverseze trendul sau măcar să încerce să o facă. Asta presupune ieșirea din comoditate, reafirmarea valorilor liberale și democratice, imaginarea unor alternative politice, inclusiv asumarea înfruntării deopotrivă a oligarhiei aflate la putere, în partide sau instituții, și a extremiștilor care vor mai mult decât să le ia locul.
