Luni, 27 octombrie 2025, Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei (MDM) a fost invitată la Clubul Conservator din Iași, pentru o dezbatere pe tema reformei administrativ-teritoriale a României. Inițiativa discuției a aparținut nu întâmplător Clubului, întrucât, așa cum au amintit gazdele, conservatorismul clasic valorizează conceptul subsidiarității. Punctul de plecare l-a constituit așadar o idee simplă, aceea că reforma statului, care, prin importanța sa suscită multă emoție în societate, are nevoie de cât mai multe perspective articulate asupra vieții sociale, economice și politice a României.
Despre istoria proiectelor de reformă administrativ-teritorială a țării, începând din anul 1862 până astăzi, a vorbit Dorin Dobrincu, președintele MDM. În faza de început a noului stat, au fost folosite unele elemente din vechea organizare autohtonă, dar mai ales au fost imitate modelele francez și belgian, fapt vizibil în legea comună și a consiliilor județene (1864). În Vechiul Regat și apoi în România interbelică au existat preocupări constante privind introducerea unui nivel intermediar între cel județean și cel național. Dezbaterea din jurul acestor proiecte a fost departe de a fi marginală, în anumite perioade – la sfârșitul secolului XIX și în perioada interbelică – ele s-au aflat chiar în centrul agendei politice. În prima fază s-au implicat în mod deosebit conservatorii, iar ulterior diverse grupuri cu bază regională și țărăniștii. Național-liberalii au fost mai degrabă partizanii centralismului. Specialiștii în drept administrativ din ambele epoci au produs, la rândul lor, texte importante pe marginea acestui subiect.
Un nivel administrativ-teritorial intermediar, în forma directoratelor, a fost introdus în 1929, dar din motive diverse acesta nu a rezistat, fiind desființat după o scurtă perioadă. În 1938 au fost înființate ținuturile, care însă nu erau expresii ale voinței regionale, ci ale puterii centrale în vremuri de dictatură. Între 1950-1968, în prima parte a regimului comunist, au fost introduse regiunile, asemenea celor din Uniunea Sovietică, și care nu aveau nicio urmă de autonomie, ele subordonându-se total voinței dictate de partidul-stat. Împărțirea administrativă în județe a fost reintrodusă în 1968, decizia fiind motivată prin revenirea la tradiție. În realitate, noile județe nu aveau de regulă nimic de-a face cu cele desființate la începuturile comunismului, iar măsura avea scopul de a dezintegra vechile structuri de putere și a controla total teritoriul. Această reamenajare administrativă a fost menținută, cu mici ajustări, până astăzi.

Discuția în jurul constituirii unui nivel administrativ intermediar între centru și județe a fost redeschisă după 1989, dar ea a fost mai degrabă ocazională. Înființate în 1998, așa-numitele regiuni de dezvoltare au primit abia recent personalitate juridică, dar ele nu se înscriu în logica organizării administrativ-teritoriale, ci în gestionarea unor resurse publice. Clasa politică românească s-a dovedit și refractară, și incapabilă să poarte o discuție publică împreună cu mediul academic, cu mediul economic și asociațiile civice, iar societatea este, după decenii de educație centralistă și de exersare a conformismului, reținută în privința acestui subiect.
Din perspectiva geografului teritoriilor, George Țurcănașu (MDM) a arătat că funcționalitatea unui teritoriu, în ipoteza unei reforme a României la acest nivel, trebuie să conțină deopotrivă criteriul relațiilor „superficiale” dintre entitățile locuite de cetățeni și teritorialitatea „profundă”, adică identitatea. Din perspectiva lui G. Țurcănașu, analiza teritoriilor, deși ia în calcul obligatoriu fluxuri tangibile, precum persoane, mărfuri, bani ș.a.m.d., nu poate eluda aspectele soft, pe care le observăm cu precădere cu instrumentele socialului, ale politicului și ale psihologicului. Ingineria socială a statului român hipercentralist a dus, spune geograful, la situația în care județele moldovene Galați și Vrancea sunt mai legate de aria de polarizare metropolitană a Bucureștiului decât de regiunea Moldova. Cele două județe au devenit parte a unui spațiu interstițial, unde Galațiul, orașul primat al sudului Moldovei, nu reușește azi să se impună nici măcar drept centru eficient de polarizare subregională.
Analiza scărilor geografice arată, după G. Țurcănașu, că cea mai eficientă împărțire pe regiuni a României funcționează pe liniile vechilor regiuni istorice, cu Moldova formată din cele opt județe: Galați, Vrancea, Suceava, Botoșani, Neamț, Vaslui și Iași, în care Suceava ar putea avea o sporită autonomie culturală, la nivel subregional.
Discuția a mers natural către întrebarea: care vor fi atribuțiile, puterile și responsabilitățile noilor regiuni astfel constituite? Modelul propus de MDM a fost prezentat de Alexandru Cohal. Acesta distinge între Competențele Exclusive ale doritelor regiuni (elaborarea și adoptarea strategiei de dezvoltare regională, stabilirea taxelor și impozitelor regionale, planificare urbanistică, înființarea și gestionarea instituțiilor regionale), Competențele Partajate (împărțite cu statul, precum dezvoltarea infrastructurii de transport, sistemul de sănătate, protecția mediului, cultură, agricultură) și Competențele de Sprijin (care completează acțiunile statului, precum educația și formarea profesională, cercetarea și inovarea, cultura și patrimoniul, sportul și turismul). Evident, ca în orice sistem de regionalizare, statul central are Competențe Exclusive în ceea ce privește politica externă, apărarea, justiția, imigrația, sistemul fiscal, organizarea și finanțarea generală a sistemului de educație.
În a doua parte a dezbaterii a fost adus în discuție scopul central al reformei, care trebuie să fie dezvoltarea tuturor regiunilor României acompaniată de o mai mare coeziune socială la nivelul regiunilor și a țării. Au fost amintiți autori precum Émile Durkheim, cu De la division du travail social: étude sur l’organisation des sociétés supérieures (1893), și Robert Nisbet, cu The quest for community: A study in the ethics of order and freedom (1953). Primul, unul dintre fondatorii sociologiei, observa că în societățile moderne coexistă tendințe centripete, adică forțe care mențin coeziunea, integrarea socială și sentimentul de apartenență colectivă vs. tendințe centrifuge, forțe sociale ce împing indivizii spre autonomie, diferențiere și individualism. Coeziunea socială nu se poate menține fără înțelegerea necesității exprimării indivizilor pe ambele planuri, și în acest sens au drept de cetate localismele și regionalismele, în interiorul unui discurs rațional asupra societății actuale, a susținut Alexandru Cohal. În linie cu acestei idei se situează gândirea filosofului conservator R. Nisbet, care argumentează că statul modern s-a consolidat prin slăbirea grupurilor intermediare (familia, biserica, asociațiile locale), adică exact acele structuri sociale care asigură integrarea și deci coeziunea în societate.
Participanții la dezbatere au convenit că subiectul, departe de a fi epuizat în câteva ceasuri, ar putea fi dezvoltat în întâlniri viitoare.


