Recensământ 2022. Câţi vom mai fi fiind? (III)

În textele anterioare ale seriei, pornind de la analiza valorilor demografice înscrise în baza de date TEMPO, am ajuns la concluzia că există o supraînregistrare în dreptul populaţiei rezidente (populaţia prezentă de facto în teritoriu, conform definiţiei din metadata TEMPO, acea categorie care contează în realizarea indicatorilor demografici şi economici relativi). De ce e importantă această categorie de populaţie? Pentru că populaţia rezidentă e cea care continuă seriile cenzitare. Această stare de fapt va imprima mari surprize la recensământul ce se află în curs de desfăşurare în ceea ce priveşte dimensiunea demografică a localităţilor ţintă ale imigraţiei formale basarabene.

George Ţurcănaşu este lector doctor
la Departamentul Geografie
din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Avem certitudinea că (măcar!) două şiruri cronologice de date pot demonstra măsura acestei supraînregistrări: numărul de născuţi vii şi populaţia care a obţinut viza de rezidenţă. În privinţa primei categorii, în textul anterior am observat că la oficiile stării civile nu s-au înregistrat doar copiii mamelor cu reşedinţa obişnuită (aşa cum se precizează în metadata TEMPO), ci şi copiii mamelor cu domiciliul stabil – multe dintre acestea locuind dincolo de frontierele României. Consecinţa directă a acestui fapt e că aceşti copii născuţi în altă parte, de către mame ce nu fac parte din populaţia de facto alocalităţilor, supradimensionează într-o manieră semnificativă populaţia rezidentă oficială. Cu alte cuvinte, aşa cum nici părinţii nu sunt locuitori de facto ai unui UAT dat, nici copii nu vor fi înregistraţi la recensământ ca parte a populaţiei acelui UAT. 

Populaţia cu viză de rezidenţă

Cea de-a doua sursă a diferenţelor ce pot să apară între estimările actuale şi datele de la recensământpopulaţia care a obţinut viza de rezidenţă, e importantă pentru dimensiunea nivelurilor scalare inferioare naţionalului (LAU2 – municipii, oraşe şi comune, NUTS3 – judeţele şi NUTS2 – regiunile de dezvoltare).Viza de rezidenţă pentru ultimul an (12 luni reprezintă valabilitatea acesteia) reprezintă pentru oraşele situate în vârful ierarhiei urbane o sursă importantă de creştere. E lesne de remarcat faptul că marile centre universitare se văd lipsite de aportul acestei categorii de populaţie în urma celor doi ani de pandemie, timp în care cursurile s-au desfăşurat în principal în online. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că aceste oraşe au şi un număr important de salariţi în domeniile IT&Outsourcing, ce au lucrat şi pot lucra în continuare în online, în regim de homeworking. Această stare de fapt a făcut ca numărul celor care au solicitat viza să scadă adesea dramatic.

În cazul Clujului, media anuală pe perioada 2011-2019 a celor ce au obţinut viza de flotant a fost de peste 8,8 mii persoane, iar în 2020 s-au înregistrat doar 6,3 mii. De asemenea, şi Timişoara a înregistrat o repliere importantă a numărului celor ce au obţinut viza: 6,2 mii persoane – media anuală pentru intervalul 2011-2019, iar în 2020 s-au înregistra aproape 3,7 mii persoane.

Replieri importante ale acestei categorii au avut loc şi în Craiova, Braşov sau Constanţa. Chiar şi în cazul Bucureştiului, în ciuda unei inerţii mai mari, datorate dimensiunii sale, avem un ecart important faţă de comportamentul anterior pandemiei (de la peste 30 de mii – media pentru intervalul 2011-2019, la aproximativ 27 de mii – în 2020).

Interesantă şi cumva singulară e situaţia Iaşului. Oraşul nostru a înregistrat în perioada de după recensământul din 2011 valori ale numărului de stabiliri de reşedinţă cuprinse între 15 şi 17,7 mii persoane. În 2020, această valoare nu a mai depăşit 9,5 mii persoane. Situaţia intermediară a valorilor (mai mici decât ale Bucureştiului, dar superioare Clujului şi Timişoarei), aduce din nou în discuţie „conflictul” statistic dintre populaţia rezidentă şi cea cu domiciliul, determinat de afluxul important, dar în cea mai mare măsură formal, de populaţie de origine basarabeană.

Migraţia externă – încă o mare necunoscută

Fără doar şi poate, cea mai importantă sursă susceptibilă de a imprima o involuţie a populaţiei României mai mare decât cea estimată rămâne emigraţia externă. Din păcate controlul statistc al acesteia e complicat şi fragil. E mai slab chiar decât cel al migraţiei formale basarabene, a cărei măsură poate fi cât de cât estimată. În ciuda verificărilor încrucişate, metoda de estimare a fluxurilor de migranţi nu e infailibilă. Iata ce se precizeză în metadata TEMPO: Datele privind fluxurile de emigranţi ş…ţ au fost estimate pe baza mai multor surse de date, principalele fiind datele furnizate de oficiile naţionale de statistică din Italia şi Spania, statisticile „în oglindă” privind migraţia internaţională – imigranţii din România declaraţi de celelalte state reprezentând emigranţii pentru statisticile româneşti şi, invers ş…ţ.

Baza de date TEMPO înregistrează pentru intervalul 1994-2020, ceva mai mult de 434 de mii de emigranţi definitivi (cetăţenii români care şi-au stabilit domiciliul permanent în străinatate), dintre care 202 mii au părăsit România în intervalul 2011-2020. Cu siguranţă nu aceasta e sursa principală a diasporei româneşti.

Emigraţia temporară (emigranţii temporari sunt persoanele care emigrează în străinătate pentru o perioada de cel puţin 12 luni) ar putea explica în parte numărul mare al emigranţilor români (sursele alternative vorbesc de peste 4 milioane de persoane). În baza de date TEMPO aflăm că în perioada 2012-2020 au emigrat temporar între 170 şi 242 mii persoane pe an. O însumare a acestora nu ar avea sens, conform precizărilor din metadata, dar cu siguranţă unii au alimentat în răstimp emigraţia definitivă, iar alţii au înregistrat mai multe migraţii temporare succesive.

Câţi vom mai fi fiind?

Greu de răspuns la această întrebare. Departe de a fi o certitudine, există posibilitatea de a fi prezenţi în rândul populaţiei rezidente un număr de aproximativ 450 mii persoane cu origini în Republica Moldova, ce nu sunt locuitori de facto ai aşezărilor din România (peste 280 de mii compun imigraţia formală basarabeană – nu includem aici imigraţia reală (!) -, iar aproximativ 170 de mii ar putea fi copiii născuţi în altă parte, dar înregistraţi în intervalul scurs de la utimul recensământ la oficiile de stare civilă din ţara noastră).

Dacă există un control statistic cât de cât rezonabil al valorilor emigraţiei autohtone, vom înregistra la recensământul de anul acesta aproximativ 18,5-18,6 milioane de persoane (valoare maximă!). În caz contrar, e foarte posibil să coborâm chiar sub 18 milioane de locuitori.

de George Țurcănașu, articol apărut în Ziarul de Iași, 21 aprilie 2022

articolele anterioare ale seriei:

Recensământ 2022. Câţi vom mai fi fiind? (II)

Recensământ 2022. Câţi vom mai fi fiind? (I)

Devino membru MDM