de George Ţurcănaşu și Alexandru Cohal
După cel de-al doilea război mondial Italia nu era doar o țară slăbită, lipsită de încredere, ci și una grav dezechilibrată teritorial din cauza secolului de centralism care caracterizase – începând cu 1861 – arhitectura statului, efectul principal al acestuia fiind sărăcirea sudului. Există o întreagă literatură ‘meridionalistă’ care arată faptul că, prin unirea cu nordul și politicile ce au urmat, Mezzogiorno a trecut de la a concura economic și demografic nordul (Daniele 2019)[1], la depopulare prin migrație, înapoiere, criminalitate, carență de capital social, șomaj, lipsuri în infrastructură.
„Mezzogiorno” este gruparea de opt regiuni din sudul Italiei (Abruzzo, Basilicata, Calabria, Campania, Molise, Puglia, Sicilia, Sardegna) față de care Italia a activat, odată cu anii 1950, varii programe naționale de dezvoltare și modernizare, menite să reducă disparitățile față de celelalte macroregiuni din Peninsulă. În Italia, spre deosebire de ce se întâmplă în România cu Moldova, „il problema del Mezzogiorno” sau „l’urgenza Mezzogiorno” ocupă prim planul agendei publice, iar politica națională și-a asumat în ultimele opt decenii dezvoltarea sudului ca prioritate absolută, chestiunea sudului devenind piatră de încercare în viața oricărui nou guvern. Aceste programe au vizat modernizarea economiei, consolidarea instituțiilor, multiplicarea infrastructurii stradale și feroviare, stimularea remigrației, dezvoltarea cercetării și a sistemului de educației, sanitar etc.
Toate aceste au însemnat injecții substanțiale de bani și expertiză în proiecte regionale pe termen lung în cele opt regiuni din Mezzogiorno, sudul Italiei însemnând 40% din teritoriul național și 35% din populația Republicii.
„Cassa per il Mezzogiorno”, spre exemplu, a fost un plan pentru stimularea creșterii economice a sudului anilor care a fost aplicat în anii 1950-1980, cu oarecare succes, dar care nu a putut micșora marea distanță dintre regiuni (Martinelli 2009)[2]. O nouă fază a politicilor de dezvoltare regională s-a concretizat la finele anilor 1990, sub numele „Nuova Programmazione”. Accentul trecea astfel de la ajutorarea sudului prin stimulente destinate gospodăriilor și întreprinderilor mici și mijlocii la dezvoltarea sudului prin asigurarea „condițiilor de securitate, legalitate, justiție; privind cercetarea și inovarea; privind serviciile publice, începând cu transportul și comunicațiile” (Viesti 2009)[3]. Se preconiza ca prin aceste măsuri abundența economică să producă dezvoltare socială, culturală. Aceste planuri au redus din diferențele regionale, fără a schimba însă dramatic trendul nordului economic avansat și al sudului înapoiat, nici stereotipurile despre așa zisa hărnicie a nordicilor în contrast cu prezumata inerție a sudicilor. Cu timpul s-a trecut de la opoziția nordul bogat – sudul sărac la trei grupări de regiuni: nordul, sudul și centrul Italiei („la Terza Italia”).
Nu e locul aici pentru a arăta motivele parțialei ineficiențe a programelor de dezvoltare pentru sud din aceste decenii, ele sunt multe și au de-a face cu istoria locurilor, cu erori ale politicilor regionale de care nu numai statul ci și regiunile însele (cele din sud) se fac vinovate, cu dinamici geopolitice mediteraneene și de câtva timp cu globalizarea etc. (Coppola 1997, Viesti 2009)[4]. Ceea ce este relevant în această discuție e importanța pe care Italia a dat-o și continuă să o ofere reducerii discrepanțelor regionale, în principal prin investiții publice destinate teritoriului dezavantajat din sud și nu regiunilor deja dezvoltate din centru și mai ales din nord. Începând cu anii 1970, guverne de centru-stânga și de centru-dreapta și-au luat angajamentul de a aloca sudului 45% din investiția publică, și – deși acest lucru nu s-a întâmplat imediat – lucrurile au evoluat înspre acest obiectiv. În 2001 cele opt regiuni din sud primeau 40,4% din totalul investițiilor publice italiene (Viesti 2009)[5], deși acești bani nu acopereau discrepanțele regionale preexistente.
„În 2006, cheltuielile publice curente pe cap de locuitor în Italia s-au ridicat la 14.141 de euro. Valoarea urcă la 15.719 euro în Centru-Nord și scade la 11.253 euro în cele opt regiuni din Sud. Prin urmare, un cetățean din sud, în medie, beneficiază de o cheltuială publică curentă cu 28% mai mică decât un cetățean din centru-nord.” (Viesti 2009)[6]
După 2001 și până în anii din urmă, investițiile publice pentru dezvoltarea sudului Italiei încep, progresiv, să se diminueze, și chiar și în centru și în nord cheltuielile pentru investiții în lucrări publice se opresc în 2008-2009 (Bianchi, Fraschilla 2020)[7], pe fondul crizelor economico-financiare, care găsesc Italia printre țările europene cele mai nepregătite (v. Figura 1).
Iată că PNRR a devenit o altă ocazie pentru guvernul de la Roma de a arăta că există voință pentru dezvoltarea sudului, respectiv pentru a aloca mai mulți bani în reconstruirea regiunilor sărăcite, de astă dată prin dirijarea fondurilor europene către partea teritoriului său cel mai puțin dezvoltat. Italia a decis să destineze acestei părți a teritoriului, Mezzogiorno, 40 % din cele 82 de miliarde euro din resursele PNRR și ale Fondului complementar. „Regula investițiilor cu o destinație teritorială specifică nu a întâmpinat ostilitatea Bruxelles-ului și ea prevede că, în implementarea și punerea în aplicare a activităților, infrastructurilor, acțiunilor, chiar și în partea referitoare la intervențiile oferite, 40 % din bani sunt direcționați către sud.” (D’Arrigo, David 2022)[8]. În condițiile în care Italia este țara din Europa care stagnează din 2001, este cu atât mai mult de salutat gestul de a avantaja teritorial sudul prin noul PNRR, am putea zice în detrimentul nordului și al centrului, care sunt evident mai avansate decât Mezzogiorno.
Despre ce anume prevede PNRR din Italia și cum anume dezvoltă Italia sudul, într-un material viitor.
Dinamica disparităților regionale şi coeziunea teritorială în Europa (2000-2018)
Harta reflectă pe de o parte dimensiunea coeziunii teritoriale a statelor europene, iar pe de altă parte poate fi privită şi ca o măsură a eficienței politicilor regionale pentru fiecare stat în parte. Acest din urmă aspect poate fi urmărit prin prezentarea diacronică a dimensiunii coeficientului de variație a venitului pe cap de locuitor la trei momente: 2000, 2009, 2018.
Valorile reduse ale acestui coeficient caracterizează statele cu o coeziune teritorială mare, între ale căror regiuni există disparităţi reduse de dezvoltare, iar valorile mari sunt specifice statelor cu o coeziune teritorială modestă, între ale căror regiuni există diferenţe mari de dezvoltare.
Deloc surprinzător e faptul că valorile cele mai ridicate ale disparităţilor dintre regiuni se localizează în special în statele estice (Slovacia, România, Ungaria, Bulgaria, Republica Cehă şi Polonia). Dintre acestea, România se situează pe a doua poziţie în acest non-top european, după Slovacia. Dar din perspectivă scalară, acest stat mic stat are o dimensiune similară regiunilor de dezvoltare ale ţării noastre.
Cele trei momente alese pentru prezentarea dimensiunii coeficientului aduc informaţii suplimentare. În intervalul 2000-2009 avem de-a face cu o deteriorare a coeziunii teritoriale (vizibilă prin creşterea disparităţilor regionale) pentru nu mai puţin de 12 dintre cele 20 de state reprezentate. Explicația rezidă în criza economică profundă în care s-au adâncit economiile statelor europene la finalul primului deceniu al mileniului. Regiunile marilor metropole s-au dovedit mai reziliente din perspectivă economică, impunând creșterea disparităţilor teritoriale interne. În intervalul 2009-2018, majoritatea statelor europene au reuşit să mai reducă din decalajele interregionale.
Grav e faptul că România se dovedeşte unul dintre cele mai puţin performante state. Fondurile necesare reducerii decalajelor interregionale au fost cheltuite ineficient.
[1] Daniele, V. (2019), „Il paese diviso. Nord e Sud nella storia d’Italia, Rubbettino, Soveria Mannelli, pp. 10-65.
[2] Martinelli, F. (2009), „Cassa per il Mezzogiorno”, în International Encyclopedia of Human Geography, Elsevier, pp. 446-455.
[3] Viesti, G. (2009), „Mezzogiorno a tradimento. Il Nord, il Sud e la politica che non c’è”, Laterza, Bari, p. 107.
[4] Coppola, P. (1997), „Geografia politica delle regioni italiane”, Biblioteca Einaudi, Torino.
[5] Viesti, G. (2009), „Mezzogiorno a tradimento. Il Nord, il Sud e la politica che non c’è”, Laterza, Bari, p. 52.
[6] Viesti, G. (2009), „Mezzogiorno a tradimento. Il Nord, il Sud e la politica che non c’è”, Laterza, Bari, p. 76.
[7] Bianchi, L., Fraschilla, A. (2020), „Divario di cittadinanza. Un viaggio nella nuova questione meridionale”, Rubbettino, Soveria Mannelli, p. 39.
[8] D’Arrigo, G., David, P. (2022), „Next Generation EU e PNRR italiano. Analisi, governance e politiche per la ripresa”, Rubbettino Editore, Soveria Mannelli, p. 159.
[9] Viesti, G. (2021), „Centri e periferie. Europa, Italia, Mezzogiorno dal XX al XXI secolo”, Laterza, Bari, pp. 144-145.
Autori:
George Ţurcănaşu, geograf, lector doctor la Departamentul de Geografie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Domeniile de interes: geografia teritoriilor, cartografie şi modele cantitative utilizate în geografie.
Alexandru L. Cohal, lingvist, cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi. Domeniile de interes: socioantropologia migraţiei şi sociolingvistica migraţiei.
articolul a fost preluat și de Ziarul de Iași, aici
