Ziarul de Iași / Mistica secretului

de Alexandru Călinescu

Un excelent articol al lui Florea Ioncioaia de pe site-ul Contributors atrage atenţia asupra unei chestiuni care îi preocupă în aceste momente pe istorici şi nu numai pe ei; titlul articolului este lămuritor: Cum ieşim din tărâmul secretului: o dezbatere despre libertatea de cercetare în România de azi. E vorba de accesul la arhive, dar şi de modul în care sunt gestionate arhivele.

Comunitatea cercetătorilor a reacţionat prin proteste publice sau prin dezbateri, cum a fost aceea care avut loc ieri la Iaşi. Lucrurile, în fond, sunt extrem de clare: un istoric nu-şi poate exercita profesiunea dacă nu are acces la documente. A-l împiedica în acest demers înseamnă a comite un act de cenzură, prin nimic justificat. Nefiind istoric, îi las pe cei în drept să-şi argumenteze poziţia şi doleanţele. Ce mi se pare mie frapant este că autorităţile care împiedică sau limitează accesul la arhive readuc în actualitate o caracteristică a regimului comunist, şi anume obsesia secretului de stat. Acesta din urmă era atât o justificare a cenzurii, cât şi un mijloc de a supraveghea şi controla populaţia. Relaţiile cu străinii, spre exemplu, erau interzise în virtutea ideii (fantasmei, mai bine zis) că orice străin era un spion potenţial, capabil – prin şiretlicuri perverse – să-l facă pe cetăţeanul român să divulge secrete de stat sau informaţii ce puteau fi apoi utilizate în acţiunea de „defăimare” a României.

În ce priveşte cărţile şi presa, cenzura era necruţătoare. Curând după instalarea regimului de „democraţie populară”, de la Bucureşti plecau instrucţiuni ce stabileau o lungă listă de subiecte, informaţii etc. care intrau în zona secretului de stat: printre ele, ştirile despre epidemii, incendii, secetă, accidente de cale ferată, crime, jafuri etc., apoi date statistice din domeniul economic, indicaţii asupra amplasării întreprinderilor ş.a.m.d. O nomenclatură complicată, ascultând de criterii inefabile, împărţea întreprinderile în: a) cele despre care nu se poate face în presă nici un fel de publicitate; b) cele despre care se poate scrie menţionând activităţile de partid, culturale, sportive, obşteşti şi în legătură cu care se pot cita doar anumite secţii; c) cele despre care se poate scrie fără a se preciza localitatea.

Găsim astfel de minunăţii în câteva cărţi apărute în anii ’90, scrise din păcate de neprofesionişti, dar care au meritul de a reproduce documente din… arhivele cenzurii. Le-am comentat la vremea potrivită, reiau aici unele exemple. O circulară a Direcţiei Presei (acesta era numele cenzurii) din martie 1957 preciza că nu se va da publicităţii nimic despre noul tip de autocamion românesc SR 104 şi despre motorul Diesel cu două diferenţiale. Întreprinderea chimică nr. 10 din Bucureşti va fi popularizată numai cu referire la masele plastice din vinilin pe care le produce. În luna mai a aceluiaşi an se interzicea popularizarea, sub orice formă, a următoarelor produse: „combine de recoltat stuf, piese de balotat stuf, gredere, maşini de plantat orez, transbordor aerian, maşină pneumatică, maşină centrifugală de filat bumbac, automotorul Diesel electric lung de 90 metri, oscilatorul de înaltă frecvenţă pentru analize de laborator, construit la unitatea pentru construcţii de aparate de laborator, reostatul pentru pupitrul de comandă tip B, un nou aparat telefonic cu cheie, draga pitică de la AN Giurgiu, prototipul turbinei AC3 de la Combinatul Metalurgic Reşiţa, prototipul de combină construit la Uzinele Semănătoarea, în care presa de paie este înlocuită cu un coş etc., etc.”. Câţiva ani mai târziu, în 1964, vedem cum dintr-un articol de ziar cenzura elimină o referire la fabrica de negru de fum din Piteşti, iar din alt articol elimină un paragraf care descrie strungul revolver de 40 mm diametru. Ba chiar, de la rubrica „Revista presei”, se reiau fragmente din articolul unui ziarist francez care vizitase regiunea Ploieşti, iar cenzura elimină propoziţia „la Câmpina funcţinează un centru pentru producţia cauciucului sintetic”. Mistica secretului de stat derivă, se vede uşor, dintr-o psihoză a încercuirii: ca să se apere, sistemul trebuia să se închidă şi să devină opac.

Ne îndreptăm oare către un regim autoritar, în care renasc vechi frustrări şi obsesii? Arhivele Statului au cunoscut o perioadă bună – multe mărturii concordă în acest sens – în anii când au fost conduse de istoricul Dorin Dobrincu. Din luările de poziţie pe care le-am urmărit în aceste zile, reiese că situaţia actuală a Arhivelor ridică serioase semne de întrebare. Se perpetuează o anomalie: Arhivele sunt în subordinea Ministerului de Interne, ceea ce ne trimite din nou la isteria „secretului de stat”. Ar fi o regretabilă reîntoarcere în timp.

articol apărut în Ziarul de Iași, 1 iulie 2022