Ziarul de Iași / O reformă care nu se va face

Ţărăniştii au vrut, dar n-au putut şi nici n-au ştiut.

Reforma administrativ-teritorială nu se va realiza niciodată în epoca PSD-PNL-UDMR, eon întunecat ce va ţine până la sfârşitul lumii. E absurd, dacă nu de-a dreptul sadic, să majorezi salariile bugetarilor din administraţie ori de câte ori visezi urât, ca mai apoi să-i laşi fără dulcele job. În contrapartidă, locul de meditaţie al bugetarilor este la secţiile de vot, nu acasă, ori – Doamne fereşte! – în vreo întreprindere privată unde chiar se munceşte. 

Cătălin Onofrei

Consorţiile administrative nu înseamnă absolut nimic în afara unor noi structuri inutile generatoare de entropie şi birocraţie. Constituirea lor reprezintă o simplă fentă a guvernului Ciucă menită a adormi vigilenţa oficialilor europeni, încă generoşi cu distribuirea banilor statelor bogate. Deşi reforma apare în PNRR, coaliţia de la putere o va amâna ani de zile, falsificând datele de bază (precum cele din recentul recensământ) ori inventând justificări diverse, precum pandemia de variolă a gorilei, războiul mondial din Ucraina ori prăbuşirea meteoritului Tungus în Rusia.

Totuşi, de-a lungul ultimelor trei decenii, nu au existat doar fente, ci şi lufturi din partea guvernanţilor. Unii chiar au vrut să demareze reforma administrativ-teritorială, alţii s-au arătat oarecum interesaţi, în vreme ce ceilalţi doar au minţit cu neruşinare în această privinţă. Am avut în fruntea statului şi incompetenţă şi calcul politic, dar şi impostură.

Primii care au promis, după anul 1990, o reîmpărţire teritorială a României au fost ţărăniştii. Dar viziunea lor părea cam depăşită, fiindcă voiau întoarcerea la judeţele istorice, aşa cum se înfăţişau după reforma administrativă din 1938. În mare, judeţul (având în spate o tradiţie de secole, denumit ţinut în Moldova şi – mai ales – comitat în Ardeal) era împărţit în plăşi (plasă, la singular), iar plăşile cuprindeau oraşe şi sate.

De partea PNŢCD se situau locuitorii oraşelor ce-şi pierduseră statutul de reşedinţă în comunism, precum Roman (judeţul Roman), Râmnicu Sărat (Râmnicu Sărat) ori Blaj (Târnava Mică), pentru a lua câte un exemplu din fiecare regiune istorică. (Dar se mai aflau în aceeaşi poziţie degradantă Rădăuţi, Câmpulung Moldovenesc, Dorohoi, Fălticeni, Tecuci, Bârlad, Huşi, Câmpulung Muscel, Caracal, Lugoj, Sighet, Dej, Turda, Odorhei, Făgăraş, Sighişoara.) Elitele acestor localităţi înţelegeau cel mai bine tragedia trăită şi cereau să li se facă dreptate redevenind ce au fost înainte. Din oraşe cu un specific foarte clar, cu centre istorice bine delimitate şi comunităţi diferite, dar unite, vechile localităţi se transformaseră în mizerabile aglomerări de blocuri cenuşii unde erau înghesuiţi oameni de toate soiurile.

De pildă, un oraş mititel, dar agreabil ca Râmnicu Sărat a fost demolat, după anul 1977, aproape în întregime, deşi autorităţile comuniste nu înregistraseră nicicând o cerere exagerată de locuinţe. Pe locul unor clădiri pitoreşti ocupate odinioară de negustori români, evrei, bulgari (acolo li se spunea sârbi!), greci, unguri, germani s-au ridicat zeci de blocuri urâte, destule apartamente fiind repartizate unor familii de ţigani mutate direct dintr-o şatră sedentarizată cu forţă pe malul celălalt al râului Râmnic. Nu, respectivii indivizi nu s-au civilizat. Şi nici nu au fost civilizaţi. Dar au devenit turnători destoinici.

E imposibil să-i explici unui tânăr de astăzi cum arătau orăşelele României înainte de furia demolatoare a lui Ceauşescu. Din păcate, la fel s-a întâmplat şi cu oraşele mari din Regat, deteriorarea fiinţei lor istorice în comunism fiind aproape completă. Localităţile din Ardeal au fost puţin mai norocoase, fiind construite, de germani ori de unguri, diferit, cu centre mult mai compacte. Însă au suferit şi ele enorm.

Cu toate că, în anii 1990, cetăţenii fostelor reşedinţe au organizat periodic mitinguri în favoarea revenirii la vechile judeţe, PNŢCD a ratat, în vremea guvernării CDR, inclusiv reforma administrativ-teritorială. S-a spus atunci că a fost vorba de cel mai mare eşec al ţărăniştilor – nu-i chiar adevărat, probabil, dar nerespectarea acestei promisiuni electorale de suflet i-a privat de voturile unui segment foarte important de populaţie. Cu siguranţă, altfel s-ar fi scris cronica acestui partid dacă România postdecembristă ar fi recuperat ceva din farmecul perioadei interbelice. 

Proiectul reformei administrativ-teritoriale a fost preluat, după anul 2000, de pesedişti, în perioada Cabinetului Adrian Năstase. Brusc, parcă de nicăieri, în presă au început să apară hărţi bine documentate ce prezentau viziunea PSD. Mai târziu, aveam să aflăm că ideea îi aparţinea lui Octav Cozmâncă, ministru al Administraţiei Publice.

În proiect se renunţa la judeţe în favoarea unor unităţi teritoriale mai mari, denumite regiuni, ce puteau fi administrate mai eficient. Comunele foarte mici urmau să fie comasate. Mulţi au salutat proiectul, dar activiştii de partid, oameni de teren ce băteau săptămânal uliţele satelor înapoiate, au strâmbat din nas. Ştiau cel mai bine că de aici, din pungile de sărăcie, de la românii dependenţi de stat, veneau voturile pentru PSD, uneori şi în proporţie de sută la sută, ba chiar şi mai mult decât atât!

Pierderea zonelor sărace (prin subordonarea lor unor comune bogate, nepesediste, şi, eventual, modernizarea lor) ar fi echivalat cu o viitoare înfrângere politică. (Exact la aceeaşi concluzie va ajunge ani mai târziu şi Liviu Dragnea!) Aşa că, la fel de brusc cum apăruse, proiectul lui Cozmâncă, deşi produsese oarece valuri plus ceva entuziasm în societate, a dispărut fără urmă! (Va urma)

O reformă care nu se va face (II)

O reformă care nu se va face (III)

O reformă care nu se va face (IV)

editorial de Cătălin Onofrei, apărut în Ziarul de Iași

Devino membru MDM