Ziarul de Iași: Regionalizare (I)

Din ianuarie 2016, Franţa metropolitană are 12 regiuni administrative continentale, la care se adaugă Corsica. Replierea a fost una radicală, având în vedere că numărul anterior de regiuni corespondente nivelului NUTS (Nomenclature of Units for Territorial Statistics) II era de 22. Am căutat motivaţia oficială a acestei intervenţii la nivelul gridului administrativ regional, dar nu am găsit mare lucru. Am identificat doar o singură explicaţie clar formulată: regiunile mici, centrate pe oraşe mai modeste dimensional (300-400 mii locuitori – n.r.), incapabile să acumuleze servicii metropolitane, nu sunt competitive la nivelul UE. Ca urmare, acestea au fost ataşate regiunilor centrate pe metropole mai bine situate în ierarhia europeană, precum Lyon, Lille, Bordeaux, Toulouse etc.

Astfel, vechile regiuni Languedoc-Roussillon (2,8 milioane de locuitori), Picardie (1,9), Poitou-Charentes (1,7), Bourgogne (1,6), Champagne-Ardenne (1,3), Auvergne (1,3), Franche-Comté (1,2), Limousin (0,8) etc. se regăsesc acum în configuraţia mai noilor regiuni ale căror nume au ieşit recent din provizorat. Pentru unele dintre aceste noi regiuni obţinute prin fuziune, precum: Midi-Pyrénées – Languedoc-Roussillon, Alsace-Champagne-Ardenne-Lorraine, Nord-Pas-de-Calais – Picardie sau Aquitaine – Limousin-Poitou-Charentes s-au inventat toponime noi, care reflectă (doar!) parţial realitatea istorică şi geografică: Occitanie, respectiv Grand Est, Hauts-de-France şi Nouvelle-Aquitaine. Pentru altele, precum Auvergne-Rhône-Alpes sau Bourgogne-Franche-Comté numele sunt compuse din toponimele regiunilor ce au funcţionat anterior anului 2016. Să fie oare un reflex al unor puternice identităţi regionale (devenite prin fuziunea administrativă, subregionale) sau al unei recompuneri teritorial administrative defectuoase. Greu de răspuns, având în vedere dinamica accelerată a teritoriilor şi centralităţilor lor, în condiţiile evoluţiei acestora în cadrul meta-teritorial al UE sau la nivel global.

Ar mai fi o motivaţie a acestei intervenţii administrative, mai degrabă implicită, prezentă în subtextul surselor pe care le-am lecturat: administraţia prea stufoasă a Franţei ar fi fost ineficientă. Problema e ca administraţia franceză e stufoasă, dar nu neapărat la nivelul regional, ci la cel local. Cele 36 552 de comune urbane şi rurale existente în 2016 (aproape jumătate din numărul LAU 2 – local administrative unit – al UE), ale căror geometrii sunt suprapuse (mai ales în mediul rural) vechilor parohii, sunt marea problemă a Franţei.

Această a doua regionalizare a Franţei a generat animozităţi regional-identitare (cineva care a fost recent la Nantes mi-a spus ca pe multe clădiri flutură steagul breton, deşi acest mare oraş francez e capitala Pays de la Loire, o regiune ce n-a fost atinsă de intervenţia administrativă recentă), dar şi numeroase critici din partea specialiştilor (amenajişti teritoriali, urbanişti, geografi). Nu doresc să fac din această regionalizare secundă a Franţei piesa de bază a unui articol, fie el şi întins pe mai multe „episoade”, despre regionalizare, aşa că mă voi limita la ceea ce am spus deja.

Scurt istoric al „regionalizării” în România

Istoria regionalizării sau, mai degrabă, istoria intenţiilor de regionalizare se etalează deja pe aproximtiv un sfert de secol. „Episodul pilot”, apariţia regiunilor de dezvoltare, s-a consumat în 1996. După constituirea acestor structuri teritoriale, regionalizarea a apărut aproape ritmic în discursul politicianist. La debutul fiecărui ciclu electoral, dacă exista un control politic puternic în Parlament, se lansa o nouă dezbatere despre schimbarea configuraţiilor administrative ale României, prin apariţia nivelului regional. Ca urmare, avem patru episoade de iniţiere sau resuscitare a unui proiect administrativ:  I (Năstase – PSD), II (Băsescu – Boc – PD), III (Dragnea – USL) şi ultimul, al IV-lea, cumva aritmic şi mai puţin coerent, fiind situat spre finalul unui ciclu electoral, e cel al Primului-Ministru tehnocrat Dacian Cioloş, ce a apărut într-o perioadă de avânt a masterplanurilor şi strategiilor de dezvoltare teritorială. Abaterea de la norma temporală e dată de faptul că fiind un guvern considerat non-politic, nu putea fi amendat electoral prin aducerea în discuţie a regionalizării.

În planul instituţiilor administrative, regionalizarea ar trebui să reprezinte în primul rând transferul de responsabilitate de la nivelul central către nivelul regional; dar pentru că există riscul complicării inutile a administraţiei prin introducerea acestui nou nivel teritorial, e chiar indicată şi trecerea unor atribuţii manifeste acum la nivel judeţean către nivelul regional. Ca urmare, lăsând orice urmă de ipocrizie la o parte, cu riscul de a alimenta temerile „judeţeniştilor”, putem afirma că unele municipii reşedinţă de judeţ vor avea de câştigat prin trasferul de competenţe administrative, altele vor pierde, mai ales că avem o îndelungată tradiţie a centrului unic de decizie, fie că-i vorba de Bucureşti, la nivel naţional, fie de reşedinţele de judeţ, la nivelul local. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

articol apărut în Ziarul de Iași, 28 mai 2021