Dilema legată de autostrăzile din Moldova e aceasta: nu se poate sau nu se vrea? Înţelegem că incompetenţa nu discriminează şi are efecte la fel de nocive şi pentru Transilvania, unde A10, porţiunea Sebeş -Turda, era practic finalizată, dar hârtiile de aprobare a deschiderii ei au străbătut distanţa de la un birou la altul în câteva luni; că autostrăzile de pe Valea Oltului sau Valea Prahovei suferă amânări din aceleaşi motive. Dar motivul principal de blocaj suplimentar în cazul Moldovei este absenţa voinţei. Moldova e percepută ca o favorită la fraiereală. La împărţeala bugetelor pe infrastructură e ultima de regulă, banii strânşi din impozite finanţează, de fapt, proiectele de infrastructură din alte zone, de altfel mult mai prospere. E uluitor, dar de ani buni senzaţia este că moldovenii sunt trataţi ca nişte refugiaţi care încearcă să obţină rezidenţa şi bunăvoinţa unui guvern străin. Vorba unui observator dezinteresat în chestiunea autostrăzii şi a poziţionării guvernelor faţă de interesele moldovenilor: „Pur şi simplu, ăştia ne forţează să devenim regionalişti! Nu avem încotro!”
În cazul autostrăzii Iaşi-Târgu Mureş, în ciuda zecilor de adrese ale ONG-urilor înaintate CNAIR, ministerelor şi Guvernului, nu s-a primit vreun răspuns sau dacă s-a primit erau nişte formulări generale, în batjocură. Iniţiativa se confruntă cu un zid impenetrabil de birocraţie, indiferenţă şi, bănuim, un ghem de interese ascunse.
Mihai Chiper, Ziarul de Iași, 18 mai 2018
