de Dorin Dobrincu
Iașul are un trecut pe care puțini îl cunosc. Pentru asta este nevoie de puțin efort pentru documentare și de ceva spirit critic pentru prelucrarea informației. Sunt preferate clișeele („orașul celor șapte coline”, „orașul culturii”, „orașul teilor”, mai nou „orașul regal”, „orașul unde s-a făcut România”), mereu la îndemână, precum și amintirea câtorva locuri sau clădiri (Palatul Culturii, cu statuia lui Ștefan cel Mare în față, mai recent cu mallul de alături, Copoul, biserica Trei Ierarhi, teiul lui Eminescu sau Plopii fără soț, eventual una sau două fabrici și un stadion delabrat).
În același timp, Iașul are un prezent cu unele realizări, cu destule neîmpliniri, cu multe frustrări. În acest prezent se joacă inclusiv viitorul. E un truism care merită reamintit.
Unii concetățeni își exprimă deschis nostalgia după orașul propriei copilării sau tinereți, de acum patru-cinci decenii. De la distanță, toate li se par a fi fost nespus de frumoase, sportul local era galactic, infrastructura era minunată, campionii erau nenumărați. Despre cum era condus orașul pe atunci autorii de compuneri nu suflă nicio vorbă, pentru că probabil nu știu nimic. Ei bine, e cazul să risipim vraja: județul – care își subordona urbea – era condus de cine voia partidul-stat. Ion Iliescu și Maria Ghițulică nu au fost aleși de localnici, ci au fost parașutați aici de Nicolae Ceaușescu, care lua decizii în sediul bucureștean al CC al PCR.
În spatele nostalgiei acestor contemporani pare a se afla dorința lor de a trăi într-un oraș mai degrabă închis, eventual cu bariere și mascați la intrările dinspre cele patru puncte cardinale, doar pentru că ai lor au ajuns aici cu o generație în urmă. Poți să le faci – cu îndreptățire – o mie de reproșuri politicienilor actuali ai Iașului, că sunt incompetenți, corupți și ticăloși, dar nu le poți imputa că în urmă cu un deceniu sau două au venit aici din localitățile mai mici ale județului Iași, din Vrancea, Suceava, Vaslui, Galați, Neamț, Botoșani sau Bacău, din Dâmbovița ori Maramureș.
Iașul poate avea o șansă doar dacă se deschide mai mult, dacă reușește să atragă oameni care vor să rămână. După cum are nevoie să-i păstreze pe cât mai mulți dintre cei care s-au născut și format aici. Și trebuie să joace cu adevărat cartea polului de dezvoltare regional. Însă pentru asta se impune renunțarea la discursurile infantile și la atitudinile de superioritate față de „provincie” și „provinciali”, inclusiv față de cei care ar dori în continuare să vină aici.
