de Dorin Dobrincu
Vreme de aproape trei decenii, fără mare efort, Klaus Iohannis a tot urcat pe treptele administrative și politice. Profesor de fizică inițial, el a ajuns șef al Inspectoratului Școlar Județean Sibiu în baza algoritmului politic. Mitologia etno-politică l-a dus și în poziția de primar al Sibiului în mai multe rânduri. A navigat prin sulfuroasele ape ale uselismului, a fost propus premier, pe urmă, nesperat, a ajuns în vârful PNL. Iar de acolo, profitând de votul de protest contra PSD, s-a trezit președinte al României. Unde a rămas două mandate, în total un deceniu.
Concetățeanul nostru s-a evidențiat prin atitudini de monarh, unul parvenit, desigur. Nu a priceput niciodată că res publica este ceva care cere o atitudine diferită de cea a unui baron, fie el și urban. Misecuvinismul este o marcă iohannisiană. Finalul de mandat al primului cetățean are accente caricaturale. Omului nu i-a mai ajuns România, s-a văzut – ori i-au susurat alții că poate fi – șef suprem la NATO sau Comisia Europeană. Nu i-a ieșit nimic. Când construiești pe himere nici nu poate fi altfel.
Pentru a-și ostoi egoul, Iohannis a insistat, prin eunucii din PNL, să i se dedice o lege specială care să-i permită participarea la alegerile parlamentare din 1 decembrie a.c. Pesediștii, aliați de conjunctură, i-au pus piedică, nesusținând obținerea privilegiului solicitat. Nu au făcut-o din principiu – așa ceva nu există la PSD –, ci din calcul politic. Jocul încă se joacă, cu accente grotești, vizibile doar dinspre tribune.
foto: presidency.ro
