de Dragoș Galben
S-a terminat. Ne liniștim cel puțin o perioadă. Cât? Vom vedea. La urma urmei, dezastrul economic este deja făcut, nu este vina și făcătura (aproape) niciunuia dintre candidați. Nu direct, cel puțin. Este victoria urbanului românesc, în ansamblu. Pentru prima dată în istoria postdecembristă, urbanul alege președintele, anulând practic votul masiv anti-UE din diaspora. Există o excepție, Republica Moldova, care a votat din teama influenței Rusiei la următoarele lor alegeri, dar cu sau fără votul lor, România urbană, cea care plătește cel mai mult din cheltuielile statului, și-a spus cuvântul. Și vorbim aici despre toată, absolut toată România urbană: de la Municipiul Botoșani până la Tulcea sau Călărași, toate orașele importante, indiferent de culoarea politică locală, au respins izolaționismul, rusismul/românismul și toate ismele care le sprijină.
Ca moldovean, însă, privindu-l la rece pe noul ales, am unele dubii: avem un președinte care nici măcar în campanie nu a avut și nu are un proiect de țară detaliat. Avem direcții mari – securitate, deficit, economie – dar nu avem detalii legate de probleme mai „mărunte”, cum ar fi reducerea disparităților între regiuni și între zonele urbane și cele rurale. Poate nici nu o vede ca fiind treaba lui, dar așteptările sunt mari, mai ales de la guvernul ce va veni și care, inevitabil, în mentalul colectiv, îi va purta numele.
Avem o problemă în Moldova: investițiile mari în zonă riscă să fie înghețate de tot pe fondul crizei iminente. Și așa, sub fosta guvernare, erau ținute în perfuzii din motive electorale; acum, însă, riscă să intre în moarte clinică imediat din cauza reducerii cheltuielilor. Asta ar însemna o condamnare aproape sigură a regiunii la sărăcie pentru încă o generație. Este oare acest scenariu pe masa președintelui? Există vreun plan de rezervă? Noi nu suntem foarte buni la consumarea fondurilor europene, așa că speranțele sunt mici, să fim realiști. Urmările, însă, ar fi greu de acoperit pentru România pe termen lung și nu știm dacă cineva își imaginează acest lucru și are pregătită o vestă de salvare.
Speranțe sunt: nu vorbim aici despre un pahar plin de preconcepții, ci doar gol de poziții asumate. De asemenea, ne punem speranțele și în cei doi copii pe jumătate moldoveni.
Dacă vorbim de salvatori, probabil că e cazul să ne uităm și la noi înșine. Avem noi oameni politici responsabili care să vorbească și pentru noi? În prezent nu putem spune că da. Toți sunt ieniceri atașați „politicii mari” și conceptului de stat centralizat. De aici, îngrijorarea mare.
Că veni vorba de noi înșine, acum ceva vreme am trimis un om care să fie vocea noastră în problemele infrastructurii (autostrăzilor Moldovei) lângă guvern. Omul respectiv a sfârșit la brelocul unui politician, mulțumit cu o funcție care îi permitea să lucreze la imaginea proprie. Rezultatele nu au venit, timpul s-a pierdut. Omul politic s-a topit și el, iar omul nostru a sfârșit redus la a face campanie electorală contra curentului, inclusiv în înfrângerea de pe 18 mai. Poate e cazul unei demisii de onoare.
