Răspunsul la o asemenea întrebare nu e deloc evident. Putem avea într-adevăr impresia că trăim cu toții azi într-o lume a cunoașterii, mai bogată în informații ca niciodată, în care fiecare dintre noi se află la intersecția a nenumărate fluxuri de informații, pe care le preluăm și, uneori, le dăm mai departe.
Dar e limpede că nu vehiculăm toți și în mod egal aceeași cunoaștere. Că nu prelucrăm la fel informațiile și nu le folosim la fel pentru dezvoltarea noastră proprie și pentru cea a societății în care trăim.
Pentru a ne convinge că societatea românească este una a cunoașterii, ar trebui să avem o conștiință cât se poate de clară a ceea ce știm și a ceea ce nu știm și o strategie cât de simplă privitoare la modul în care ne putem depăși ignoranța.
Ei bine, această conștiință mi se pare deficitară: accesul aparent neîngrădit la rețelele sociale și cele de televiziune au sădit în mintea oamenilor impresia că știu tot, iar dacă nu chiar tot, atunci destul cât să se exprime pe orice subiect, cu o pretenție la adevăr egală cu cea a unui savant.
E de ajuns să dai o tură pe canalele de televiziune într-o seară sau pe grupurile de Facebook pentru a constata că nimeni nu-și recunoaște vreo neștiință, nimeni nu pare bântuit vreo clipă de incertitudini sau întrebări fără răspuns.
Aceste locuri ale falsei cunoașteri predomină în societate și au transformat școala într-un ocol chinuitor și mult prea lung, când, nu-i așa totul se poate „învăța” mai repede din alte surse.
Într-o carte remarcabilă de acum câțiva ani, laureatul Premiului Nobel pentru Economie Joseph E. Stiglitz și profesorul Bruce C. Greenwald demonstrează că nivelul de viață al cetățenilor unei societăți e strict dependent astăzi de organizarea unei societăți a cunoașterii și învățării, iar ceea ce separă cu adevărat societățile dezvoltate de cele mai puțin dezvoltate nu sunt în primul rând acumularea de capital sau capacitățile de producție, ci diferența în starea cunoașterii și în modalitățile de învățare.
Cu alte cuvinte, societățile în care profesorii continuă să educe copiii turnând în capul lor găleți de cunoaștere gata făcută considerată pertinentă pe vremea când erau ei elevi și folositoare pentru a răspunde veșnic la aceleași probleme sunt condamnate acum la stagnare.
Ceea ce lipsește în primul rând unei asemenea societăți este starea de spirit socială care incită copiii, tinerii și adulți să cunoască. Îi mai lipsește motivația de a o face (de ce să învăț atâta când pot câștiga bani mult mai ușor dacă mă las de școală? Sau dacă plagiez?). În sfârșit, îi mai lipsește capacitatea de a organiza instituții credibile, înzestrate cu autoritate socială, care să transmită cunoaștere nouă și atractivă.
O societate a cunoașterii este o societate în care oamenilor le place să învețe. Le place în primul rând s-o facă în școli, recunoscând școlii misiunea de a întreține flacăra pasiunii curiozității, descoperirii și creativității, dar și în afara școlii sau dincolo de ea.
Dar această flacără e și cea a schimbării, iar schimbarea este percepută adeseori ca amenințătoare. De aceea, regăsim atât de des în școala românească mentalitatea că există repere fundamentale ale învățării, pentru că dacă noi am reușit grație lor, cu siguranță că vor reuși și copiii noștri, de ce să schimbăm ceea ce funcționează?
Stiglitz și Greenwald își pun niște întrebări foarte potrivite pentru noi. Ar merita să ne facem un check-list și să verificăm la câte dintre aceste întrebări suntem capabili să răspundem satisfăcător pentru a afla dacă societatea românească merge înainte sau bate pasul pe loc.
1) Cum să facem să cultivăm la cei tineri setea de a învăța, cum îi învățăm să învețe singuri? Dacă tinerii sunt cei mai predispuși la învățare, ce se întâmplă cu o societate ca a noastră, cu un puternic declin demografic, cu tineri care vor să plece dincolo și cu o populație tot mai îmbătrânită?
2) Cât de ușor avem acces la cunoaștere (și nu la inflația de informații cacofonice de pe internet sau din show-urile televizate zise de cultură generală)?
3) Câtă autoritate au în societate cei care incită la învățare (de exemplu profesorii) și câtă autoritate au cei care descurajează cunoașterea și învățarea (de exemplu vedetele media sau oamenii politici)?
4) Precum în cazul unei boli, care sunt contacții din jurul nostru care ajută la răspândirea poftei de a învăța sau, dimpotrivă, o împiedică? Ce se răspândește mai ușor printre noi? Plăcerea de a citi o carte, de a învăța ceva nou, sau graba de a renunța la școală?
5) Care sunt mentalitățile dominante în societate privitoare la învățare și la școală? Favorizează ele libera inițiativă, credința în schimbare, încrederea în educație și în rațiunea proprie? Sau, dimpotrivă, lasă ele loc imposturii și pseudo-cunoașterii, horoscopului, vrăjitoriei, superstițiilor, furtului intelectual, promovării mediocrilor?
6) Cât de încrezători în forțele proprii sau, dimpotrivă, cât de blazați și triști ies copiii din școlile românești? Ce poftă au ei să învețe singuri, neconstrânși sau, invers, cât de mult vor urî școala după ce o termină? Cât de predispuși sunt ei să se angajeze civic și social pentru a schimba în bine societatea în care trăiesc sau, dimpotrivă, cât de dornici sunt ei să părăsească țara cât mai repede?
Când vom avea puterea de a răspunde lucid la aceste… mai mult, AICI
un articol de Ciprian Mihali, apărut în pressHUB.ro, 31 mai 2022