Scheletele și sechelele ultimei reorganizări administrative românești

de Ionel Boamfă

Prin Legea organizării teritoriale nr. 5 din 6 septembrie 1950, cele 59 de județe ale României au fost desființate, fiind înlocuite, după model sovietic, în regiuni, divizate în raioane. După mai multe „modificări ale schimbării modificate prin alte schimbări modificatoare” (în 1952, 1956 și 1960), regiunile și raioanele au dispărut, făcând loc, prin Legea nr. 2 din 16 februarie 1968, unui număr de 39 de județe. La 15 ianuarie 1981, a fost emis Decretul nr. 15, care reorganiza fostele județe Ilfov și Ialomița, creându-se, atât noi entități administrative cu același nume (dar cu teritoriul sensibil reconfigurat), cât și noi județe (Giurgiu și Călărași). Din 12 aprilie 1996, prin Legea nr. 24, Ilfovul, declarat în 1981, „sector agricol” al Capitalei, a fost readus la statutul de județ. Astfel, în prezent, România are 41 de județe, plus Capitala, cu statut administrativ asemănător județelor.

Reapariția nivelului administrativ județean, tradițional și vechi la români (cu o evoluție din latinescul judicium = judecător pentru mai multe așezări, modificat, în Evul Mediu, spre sensul actual, de teritoriu constituit din arealele mai multor localități) nu a însemnat și reînființarea tuturor județelor desființate în 1950. Pe lângă redenumirea unor județe vechi (Vrancea, în loc de Putna, Harghita, în loc de Ciuc, ori Covasna, în loc de Trei Scaune etc.), ori transferarea unor reședințe județene prea „marginale” spre centrul entității administrative (Alexandria a luat locul Turnului Măgurele), regimul comunist a eliminat, considerăm noi, abuziv, nu mai puțin de 19 județe, unele continuatoare de unități politico-administrative multi-seculare (Dorohoi, Roman, Tutova, Râmnicul Sărat, Muscel, Romanați, Severin, Someș și altele).

Totuși, a doua lor desființare (prin ne-reînființare), nu a avut aceeași intensitate în toate regiunile istorico-geografice ale țării. Astfel, cele mai afectate au fost Moldova (apuseană) și Transilvania (cuprinzând, în sensul cel mai larg, toate ținuturile de peste munți, unite în 1918). Astfel, din Moldova au dispărut Baia, Câmpulung, Dorohoi, Fălciu, Rădăuți, Roman, Tecuci și Tutova – adică 8 asemenea unități administrative, iar din Transilvania, Făgăraș, Maramureș, Odorhei, Severin, Someș, Târnava Mare, Târnava Mică și Turda – însemnând 8 entități administrative. Vechea Țară Românească a cunoscut modificări mult mai puțin notabile: au dispărut (înainte de a fi fost reînființate) doar Râmnicul Sărat, Muscelul și Romanații, apărând, în schimb, un județ nou, care nu mai existase anterior – Călărași. Dacă Dobrogea nu a fost afectată deloc, din Oltenia a dispărut un singur (fost) județ – Romanați („alipit” la Oltul muntean), iar din Muntenia – doar două: Râmnicul Sărat (partajat între Buzău, Brăila și Vrancea) și Muscel (alipit, aproape integral, la Argeș), însă a apărut județul Călărași, complet nou.

Astfel, putem să ne întrebăm dacă nu cumva regimul a căutat să „pedepsească” celelalte regiuni în afara Olteniei, Munteniei și Dobrogei, rămase afectate doar marginal de această reorganizare administrativă (făcută, precizăm, „de sus în jos” și cu absența oricărei consultări, nici a specialiștilor, și cu atât mai puțin, a „maselor populare”). Cele mai multe eliminări de (foste) județe au fost consemnate, astfel, în Moldova (cu tot cu sudul Bucovinei) și în Ardeal („văduvit” de 6 din cele 7 entități care nu au mai primit „aprobarea” de reînființare), Banatul având și el un asemenea (fost) județ (Severin). Adăugăm, de asemenea, că județul (istoric) Maramureș, păstrat de regim, a primit și aria din jurul municipiului Baia Mare, care figura în trecut la vechiul județ Satul Mare.

Ținând cont de „înaintarea țării pe cele mai înalte culmi ale progresului și civilizației”, de avansarea spre „socialismul multilateral dezvoltat și trecerea României la construirea comunismului” și de „amplasarea judicioasă, echilibrată, a forțelor de producție pe tot cuprinsul patriei”, la prima vedere, până la prăbușirea regimului totalitar, aceste (foste) județe nu au fost (prea) afectate de pierderea calității administrative anterioare. Din păcate, osificarea noilor administrații județene, într-un „schelet” moștenit, practic nemodificat după decembrie 1989 a generat niște sechele care au afectat exact aceste entități dispărute de pe harta țării.

Dovedește această aserțiune sub-reprezentarea cronică exact a acestor (foste) județe la nivel de demnitari în legislativul țării de după 1989. Astfel, fostul județ Baia a avut, în 33 de ani, doar 20 de deputați și senatori, doar două treimi din ceea ce i-ar fi dat dreptul „greutatea demografică”, Câmpulungul – doar 6 – o treime din cât i s-ar fi cuvenit, Dorohoiul 12 (în loc de 30), Fălciul – doar 9 (jumătate din cât era firesc), la fel și Rădăuții – 21 (din 38), Romanul – 14 (din 30), Tecucii – 13 (tot din 30), iar Tutova – 14 (din 23). Situația este similară și peste Carpați, unde Odorheiul a avut doar 9 reprezentanți (doar jumătate din ce avea dreptul), Severinul – 25 (din 30), Someșul – 18 (din 29), Târnava Mare – 11 (din 28), Turda – 21 (din 31). La fel, Maramureșul (cu vechea sa reședință, Sighetul Marmației) a avut numai 24 (din 27 de reprezentanți). Defavorizarea practicată de acești „mici bucurești” (George Țurcanașu, 2006) care sunt reședințele actualelor județe față de (părți din) teritoriul celor dispărute a afectat, însă, și județele desființate din Muntenia și Oltenia, care au avut între o treime (Râmnicul Sărat) și jumătate din demnitarii la care ar fi avut dreptul (Muscel, Romanați).

Există doi „poli” ai sub-reprezentării: Făgărașul pare să nu fi suferit deloc, cei 13 reprezentanți părând să fie în conformitate cu ponderea populației, în timp ce Târnava Mică este cel mai crunt afectat: a avut doar 3 parlamentari în 33 de ani post-decembriști, în loc de 16, la cât ar fi avut dreptul.

Iar în aceste condiții, un (fost) județ precum Tecuci, cu teritoriul alocat la 4 județe actuale (Galați, Vaslui, Bacău, Vrancea) sau Târnava Mare (cu comunele „risipite” spre Alba, Sibiu, Mureș, Cluj) la ce sprijin poate spera din partea autorităților actualelor entități administrative și cum poate fi „reprezentat” de demnitarii aleși în Parlament? Poate Suceava (cu de peste două ori mai mulți parlamentari pentru județul interbelic) să reprezinte cum se cuvine, în Casa Țării, pe cetățenii județelor (dispărute) Rădăuți, Câmpulung sau (parțial) Baia?

Fie și după o asemenea analiză, deloc exhaustivă, reiese clar necesitatea unei noi reforme administrative, care să (re)așeze vechile județe (dacă nu pe toate, măcar majoritatea lor) acolo unde le-a fost și le este locul: pe noua hartă politică a României democratice.

Devino membru MDM