de Dorin Dobrincu
În interviul difuzat astăzi la Prima TV, Ludovic Orban a fost întrebat dacă în timpul mandatului său de prim-ministru a vrut să-l schimbe din funcție pe Raed Arafat, secretar de stat în MAI, şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă. Ex premierul a spus că da, a vrut să-l schimbe, că s-au făcut intervenții pentru asta, inclusiv din partea președintelui Klaus Iohannis. Însă nu s-a făcut nimic în acest sens, pentru că toată construcția – DSU și ce mai este acolo – e pe persoană fizică. Dacă îl iei pe Arafat din acea poziție nu mai merge nimic, totul s-ar bloca, ți-ar trebui jumătate de an să reconstruiești structura.
Domnul Orban a recunoscut, indirect, că impotența politică e răspândită la vârful statului. E o confirmare a ceea ce a spus și domnul Iohannis tot în această toamnă, și anume că statul a eșuat. Nu e vorba de granițe, nu e cazul să ne facem emoții, acestea sunt la locul lor, ci de funcționarea instituțiilor în beneficiul cetățenilor, cei care plătesc taxe și impozite, care sunt la număr pentru ca politicienii gureși să se umfle în pene că îi reprezintă.
Ideea asta că o instituție a statului e construită pentru o persoană, că nimeni nu poate prelua „din mers” funcția pentru a o duce mai departe ar fi de negândit într-un stat funcțional. Iar perpetuarea unui asemenea model, cu complicitățile multora din pozițiile de putere, ne costă. Și vedem asta nu de azi, nu de ieri.
Când se întâmplă nenorociri în țara asta zboară mulți manageri de spitale, șefi de instituții, primari, câte un ministru al sănătății, câte un ministru de interne, chiar câte un prim-ministru. În schimb, dl. Arafat rămâne bine așezat pe scaunul primit în dar cu mult timp în urmă. Are un superglue cu priză serioasă și cu durată lungă de viață.
Că îi criticăm, că îi punem la punct pe politicieni e un lucru bun. O societate democratică nu ar putea exista fără așa ceva. Pe politicieni îi mai și putem schimba din când în când. Însă nu este suficient. Instituțiile centrale și cele locale sunt burdușite cu diverși șefi și șefuleți care se pricep doar la susținerea propriei poziții. Sunt parte a unui sistem clientelar transpartinic, unul care ține captive instituții, care parazitează resurse publice, unde nu se dă socoteală pentru lipsa de performanță, pentru eșecuri sau pentru tragedii. Arafatizarea instituțiilor publice ne costă pe toți. Chiar mai mult decât credem.