[cmsms_row data_padding_bottom=”50″ data_padding_top=”0″ data_overlay_opacity=”50″ data_color_overlay=”#000000″ data_bg_parallax_ratio=”0.5″ data_bg_size=”cover” data_bg_attachment=”scroll” data_bg_repeat=”no-repeat” data_bg_position=”top center” data_bg_color=”#ffffff” data_color=”default” data_padding_right=”3″ data_padding_left=”3″ data_width=”boxed”][cmsms_column data_width=”1/1″][cmsms_text animation_delay=”0″]
de Dorin Dobrincu
Campaniile interne ale partidelor sunt ocazii pentru public de a mai afla ce se întâmplă în interior. Mulți activiști par cuprinși de beția de cuvinte, scot la suprafață chestiuni pe care puțini le știau, ceva mai mulți le intuiau. Răzbat detalii din bucătăria în care se fac strategiile de campanie. Și despre oameni, mai ales despre ei. Oameni care erau lăudați până ieri, acum sunt prezentați ca niște bieți cărători de geantă, puși pe funcții fără să merite, aflați în relații cu dubioși cu identitate clară.
Însă alegerile interne sunt mai ales prilej de schimbare a bărcilor. Spre exemplu, în principalul partid de guvernământ, unii se grăbesc să plece din team în echipă (romgleza e de la client, nu are rost să ne chinuim noi să o schimbăm).
O barcă mai găurită, cu un steag cam zdrențuit, la care vâslește un tip care pare cam singuratic, este schimbată cu una aparent mai nouă, în orice caz revopsită. Și cu un catarg pe care spânzură un steag care în privința culorii poate fi și galben, și portocaliu, și roșu, după cum bate soarele și după cum îl descriu membrii și/sau simpatizanții. La cârmă se află unul propulsat nici el nu știe cum pe post de căpitan, deși pe punte sunt destui care se cred amirali. Și vin tot mai mulți pușcași de partid, inclusiv cei care au stat pitiți prin subsoluri, preocupați să nu-și irosească șansele de a-și păstra pozițiile obținute cu trudă, eventual să urce încă o treaptă pe nesigura scară partinică.
Atrag atenția mai ales oamenii care s-au remarcat de-a lungul anilor doar prin conformism, care au tăcut când trebuiau să vorbească și care au sărit din barcă în barcă atunci când interesul le-o cerea. Și care par a fi intrat într-o perioadă de reconsiderare a propriului trecut.
Pentru un asemenea om cu memoria selectivă, un fost prim-ministru era în urmă cu un deceniu un odios, un matroz care spăla puntea pe vasul unui fost căpitan. Astăzi, același ex-premier e considerat un extraordinar administrator de oraș mare din vest, la care privesc cu jind cei din alt oraș mare, din est, al cărui primar, culmea, este coleg de partid cu cel dintâi edil. Și despre care vitejii săi tovarăși de organizație locală nu spun nimic. Va veni și acel moment, dar asta nu alegem nici noi, nici cei pitiți după draperiile din sediile de partid sau din instituțiile publice ocupate politic. După cum s-a mai văzut, moartea politică – eventual săltarea de către procurori – a unui fost deținător de putere e un bun prilej de scos cuțitele ținute prin sertarele din sedii, prin cârciumi sau iatace.
Tot același primar din vest, devenit un mit în viața de partid, era lăudat pentru că a vorbit recent și de regionalizarea României. Asta după ce fusese provocat de câțiva oengiști care se preocupă de buna guvernare. Trecem peste faptul că domnul în cauză vehicula date cu totul aproximative despre un județ moldav condus de un vechi apropiat, însă ca și el un atent promotor al propriului brand. Am remarcat de multă vreme că ideea sa despre regionalizare nu depășește imaginarul contabilicesc din politica și administrația noastră. Adică, pe scurt, e bine să avem regiuni – mici, cam de nivelul a două, maxim trei județe –, însă numai pentru a putea absorbi mai bine fondurile europene. Să le luăm banii celor de la Bruxelles și cam atât. În rest, nicio înțelegere a teritoriului, în mod particular a regiunilor, nicio gândire pe termen lung, nicio apropiere a instituțiilor de oameni.
Când – la trecutele alegeri generale – parașutiștii erau lansați pe jumătate din locurile eligibile din anumite circumscripții, vitejii cu interese mari și curaj mic nu spuneau nimic. Nu era momentul. Odată cu schimbarea bărcii, aflăm că trimiterea de la centru a unor oameni care să le ia locul celor din organizațiile locale, mai buni, desigur, nu e o practică în regulă. Atunci spuneau asta doar oamenii din afara partidului, că doar ei nu aveau nimic de pierdut. Cei din interior erau disciplinați, că așa cereau interesele superioare de partid și de stat.
Toate cele amintite par mai puțin importante față de marele curaj de a spune că e inacceptabilă deriva doctrinară, dinspre liberalism spre naționalism. Asta la vreo câteva săptămâni după ce s-au scris nenumărate articole pe marginea subiectului, după ce s-a comentat în fel și chip pe rețelele sociale. Ne trebuie un partid mai modern, pentru ca să contăm la alegerile viitoare. Altfel vom deveni irelevanți, ne vor lua locul alții, care ne concurează și pe dreapta, și pe stânga, gândește cu voce tare curajosul de ocazie. Acești războinici cu săgeata în mâna dreaptă (sau stângă, că nu mi-e clar) s-ar putea să aibă gura aurită.
[/cmsms_text][/cmsms_column][/cmsms_row]
