- Recenzia volumului „Regionalizarea: către un model de bună guvernanță a României” realizată și prezentată de prof. univ.dr. Ionel Muntele la evenimentul de lansare a cărții de luni, 18 decembrie 2023.
Volumul „Regionalizarea: către un model de bună guvernanță a României” (Polirom, Iași, 2023, coordonat de Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu și George Țurcănașu), așa cum au precizat autorii dintru început, „nu este un manual de regionalizare” ci o colecție de zece studii propuse de specialiști din domenii diferite care familiarizează cititorul cu o serie de concepte frecvent uzitate în spațiul public. Adresându-se deopotrivă unui public avizat, dar și tuturor celor care doresc să înțeleagă semnificația, relevanța și, mai ales, importanța unor termeni precum regionalizarea, guvernanța teritorială, identitatea regională ș.a., așa cum a fost scos la lumina tiparului, volumul apare bine închegat, cu o structură care evită pasajul brutal de la o temă de interes la alta.
Oportunitatea unui astfel de volum este indiscutabilă. Într-o lume în care se scrie mult, dar se lecturează tot mai puțin (și se citează enorm), am putea resimți o anumită inflație de titluri, aproape în toate domeniile de interes public. Există nenumărate articole și studii de profil (inclusiv reviste de specialitate), multe recenzate atent de către autori, dar astfel de abordări interdisciplinare, capabile să sintetizeze din multiple perspective o temă atât de controversată precum este regionalizarea sunt puține, cel puțin la noi. La nivel internațional nu lipsesc desigur, titluri cu anvergură globală (Langenhove L. van, Building Regions. The Regionalization of the World Order, 2016, Routledge, ca să cităm unul dintre cele mai recente). Având în vedere însă, sentimentul larg împărtășit de cetățeni că România este o țară nu foarte bine orânduită și chivernisită, apariția acestui volum este mai mult decât salutară.
Despre necesitatea apariției unui astfel de volum capabil să faciliteze ghidajul decidenților în soluționarea unor disfuncții manifestate în gestiunea teritoriului, la diverse scări, exprimate îndeosebi prin inechități și disparități, nu încape nici o îndoială. Dovada o constituie amatorismul unor propuneri asumate de diverse instituții publice, creatoare de confuzie între regionalizare, ca practică a organizării structurilor administrativ-teritoriale de bază în agregate coerente funcțional și reforma administrativă, impusă de ineficiența activităților desfășurate de funcționarii publici, deseori din cauza politizării excesive care limitează contactele, comunicarea firească și, mai ales, implicarea cetățenilor. Că această realitate conduce și la o risipă a banului public este perfect adevărat dar, a crede că simpla reducere a aparatului administrativ prin comasare de instituții sau structuri teritoriale rezolvă nenumăratele probleme care decurg din slaba capacitate de guvernare este o iluzie.
*
Volumul de față vizează regiunea ca subiect al unui necesar proces administrativ de organizare eficientă a teritoriului. Așa cum este logic, primul dintre studii introduce o perspectivă istorică asupra regiunii, considerată pe drept „veriga lipsă din sistemul administrativ-teritorial” (D. Dobrincu). Analiza detaliată a modului în care au fost elaborate documentele legislative care au statuat structuri teritoriale devenite tradiționale (județ, comună), după Unirea Principatelor evidențiază supremația tendințelor centralizatoare, nici unul dintre proiectele de organizare regională neavând succes, cu excepția mai degrabă nefastă a experimentului de inspirație sovietică din prima parte a perioadei comuniste.
Procesul de regionalizare este strâns legat de autonomia locală, principiu fundamental în reformarea administrației publice (M. Balan). Din această perspectivă, studiul dedicat acestei teme, indică principalele obstacole, de natură constituțională și politică îndeosebi, în calea asigurării unei necesare autonomii la diverse scări teritoriale, indicată de altfel și de principiul european al subsidiarității. Este surprinsă slaba receptivitate a clasei politice pentru un astfel de demers, având în vedere eficiența utilizării unor clișee naționaliste sau a unor frici naționale în campaniile electorale.
Pentru a oferi exemple de bune practici, următorul studiu, referitor la autonomia teritorială în Europa, oferă o sinteză pertinentă asupra dimensiunii politice, juridice și instituționale cu exemple dintre cele mai diverse, în consonanță cu ambiguitatea conceptuală a termenului (S. Constantin). Această ambiguitate, așa cum se subliniază din start, nu este un impediment ci, dimpotrivă, poate facilita adaptarea la diverse contexte, deseori marcate de particularități locale/regionale.
Volumul continuă cu un studiu care inventariază obstacolele, provocările și oportunitățile pe care le poate propune regionalizarea în România (D. Dragoman). Demnă de remarcat este dezinvoltura cu care sunt puse în discuție, chestiuni controversate precum autonomia regională pe criterii etnice, în acest sens fiind invocat și exemplul Regiunii Autonome Maghiare, din prima parte a perioadei comuniste, mai degrabă în sens negativ. Adusă în discuție odată cu preparativele pentru aderarea la Uniunea Europeană, regionalizarea în România, prin crearea așa-numitelor „regiuni de dezvoltare”, rămâne o formă fără fond, neasumată practic prin politici regionale explicite, fiind departe de autonomia financiară și decizională la care au ajuns regiunile din alte țări foste comuniste. Un alt obstacol major identificat este centralismul administrativ-politic care a transgresat practic întreaga istorie modernă a României, dublat în ultimele decenii de un neoliberalism care a golit guvernul central de orice decizie în materie de dezvoltare, generând o concentrare excesivă a investițiilor de capital pe criterii oportuniste și, implicit, disparități tot mai puternice la nivel regional. Prezența minorității maghiare în estul Transilvaniei este văzut ca alt obstacol major, instrumentat de altfel politic atunci când, în anul 2011, s-a dorit oficiliazarea regiunilor de dezvoltare. La acestea se adaugă disputele sterile referitoare la stabilirea locului reședinței regionale. Așa cum se subliniază în concluzie, de rezolvarea acestor probleme depinde trecerea într-o fază mai avansată a procesului de regionalizare.
Inegalitățile în dezvoltarea regională constituie subiectul unui alt studiu (M. Tălmaciu) care trece în revistă teoriile și modelele cu care operează acest concept, factorii determinanți ai competitivității și dezvoltării economice, ca fundament al unui studiu de caz referitor la regiunile de dezvoltare din estul României, deseori plasate pe ultimele locuri în Uniunea Europeană când vine vorba de indicatori specifici. Accentul pus pe inovare este corespunzător teoriei instituționaliste care accentuează importanța factorilor culturali și a calității instituțiilor. Sunt subliniate disparitățile semnificative din interiorul regiunilor de dezvoltare, între județele mai dezvoltate și cele rămase în urmă, care impun politici de descentralizare și sprijin pentru reducerea decalajelor.
Un spațiu larg este acordat unei teme care prezintă perspectiva geografică asupra teritoriului, teritorialității și reformei administrative prin prisma relevanței scărilor de analiză (G. Țurcănașu). Identificarea unui clivaj între teritorialitatea superficială generată de interacțiunile spațiale și teritorialitatea profundă, identitară, poate fi considerată o contribuție semnificativă pentru imaginarea unor soluții eficiente de reorganizare administrativă. Sprijinit în prima parte de o vastă incursiune teoretică în evoluția unui concept devenit central în geografie, teritoriul, acest capitol aduce în discuție o serie de probleme sensibile precum: centralismul excesiv în construcția teritoriului național; ignorarea logicii teritoriale (simptomatică în cazul Moldovei care dispune de o teritorialitate dezvoltată natural, în lungul axelor fluviale); precaritatea fundației construcției teritoriale românești, dincolo de sintagma „stat național unitar” și de avântul patriotard de tipul „noi suntem români”; importanța limitelor și a orizontului teritorial în crearea unor structuri spațiale capabile de sincronizare cu ciclurile adaptative impuse de crizele succesive, inerente dinamicii societății; importanța capacității de polarizare a centralităților afirmate în decursul evoluției istorice, exprimând deseori identități clar marcate în teritoriu, cu o logică verificată timp de secole ș.a. Aceste probleme au fost luate în calcul pentru propunerea de optimizare a structurii administrativ-teritoriale, prezentată pe larg în a doua parte. Recursul la experiența altor state care au avut dileme similare, referitor la dimensiunile, numărul și natura criteriilor de delimitare a regiunilor sau a altor structuri teritoriale indică soluții de optimizare capabile să evite erorile altora. Opțiunea pentru structuri regionale de mari dimensiuni, pe cât posibil coerente din perspectivă identitară și crearea unei verigi intermediare între actualele structuri (județe și comune) este, în urma analizei, cea mai viabilă.
În sprijinul acestei propuneri vin și concluziile celor trei studii axate pe tematica identității (locale/regionale). Este evidențiat caracterul obstructiv al proiectului național de formare a profilului etnocultural (I. Repciuc) care face dificilă în prezent identificarea unor branduri regionale. Obsesia națională de a descoperi ceva „tipic românesc”, conformând particularitățile locale la „modelul național” corespunde în linii mari aceleiași politici de centralizare administrativă.
Axat, ca și capitolul anterior, pe spațiul moldav, studiul care propune o evaluare a schimbării și stabilității în valorile locuitorilor după integrarea în Uniunea Europeană (B. Mateescu), subiect puțin explorat științific, lasă loc unor interpretări dacă ne referim la evoluțiile pozitive ale evaluării subiective a stării materiale, gradului de independență, îndepărtării parțiale față de normele tradiționale, creșterii participării civice ș.a. Este subliniat și rolul contradictoriu al expunerii la modele sociale străine, prin migrația pentru muncă, fenomen care particularizează Moldova în context național.
Într-un registru diferit, analiza socio-lingvistică a vorbirii „moldovene” (A. Cohal) evidențiază excesele centralizatoare ale politicii lingvistice din spațiul românesc între 1859-1990, propunând promovarea particularităților regionale, ca parte a patrimoniului cultural național. Este adusă în discuție problema stigmatizării vorbirii moldovene, care nu este nouă și pare a constitui un deziderat, pe fondul confuziei dintre limba literară și limba capitalei (care, cel puțin în forma uzuală actuală este tot mai departe de normele academice) și al unei neasumate inferiorizări regionale.
Din discuțiile despre regionalizare nu putea lipsi și o perspectivă geostrategică, având ca subiect poziția de zonă-tampon a Moldovei într-un eventual conflict cu Rusia (M. Chiper). Din această perspectivă, care particularizează încă odată regiunea în cadrul construcției teritoriale naționale, „Poarta Focșanilor” constituie una dintre cheile strategice ale României moderne, un fel de scut de apărare a Munteniei și, implicit, a capitalei. Astfel, în pofida invocatului caracterul național, unitar al statului român, întreaga Moldova este percepută de strategii militari (inclusiv în siajul NATO) ca un teritoriu neimportant, de care te poți dispensa în caz de nevoie.
În încheiere, consider că ne aflăm în fața unei apariții editoriale inedite care dispune de potențialul de a induce reverberații în spațiul public, mai ales în contextul așteptat al unui an mai puternic marcat de preocupări electorale ca niciodată. Putem aprecia că volumul prezintă, într-o largă măsură o viziune din perspectivă provincială (moldavă mai exact) a necesarului proces de regionalizare, tributară primatului identității teritoriale, în contrasens cu viziunea de la centru, mai degrabă de factură birocratică, orientată spre asigurarea controlului „provinciei”, dacă se poate cât mai strict. Din această perspectivă ne putem aștepta la reacții care vor exprima resentimentele acumulate între teritorialitățile profunde care compun statul național. Slaba capacitate de a accepta diversitatea, blocajul indus de convingerile orientate spre omogenizare, uniformizare pot răbufni în reacții de respingere a unor proiecții care nu au girul centrului. Atât al celui politic, situat indubitabil pe malul Dâmboviței cât și a celui simbolic pe care propaganda națională îl identifică cu insistență dincolo de Carpați.
Prof. univ. dr. Ionel Muntele
