Anihilarea centralităţii superioare, aşa cum s-a întâmplat în cazul Iaşului, în contextul proiectării şi construirii structurii naţionale, poate altera iremediabil teritorialitatea, în cazul nostru, cea moldoveană; e vorba mai ales de teritorialitatea, pe care am numit-o în articolul precedent, superficială – modul de practicare a teritoriului, mai puţin identitatea, ceva mai stabilă în timp. Dar nici aceasta nu e de neînlocuit! Persistenţa noilor relaţii asimetrice, dintre noul centru şi noua periferie, poate afecta şi capacitatea de rezilienţă a structurilor teritoriale recentrate, care poate fi vinovată şi de inducerea în rândul populaţiei a unei realităţi de o subiectivitate crasă – starea de inferioritate în raport cu ceilalţi! Astfel, mecanismul de funcţionare al deteritorializării poate alimenta şi centrifuga identitară a unui teritoriu care îşi pierde capacitatea de autogestiune şi este prost gestionat din exterior.
Din această perspectivă, nu mai sunt de neexplicat fenomene ca disidenţa teritorială a bucovinenilor sau a vrâncenilor şi a gălăţenilor. Exemple mai sunt, şi încă unele foarte recente. Elucubraţiile potiticienilor suceveni, conform cărora botoşănenii şi nemţenii au dorit dintotdeauna să fie bucovineni (afirmaţii repetate în contextul numeroaselor episoade ale regionalizării României) sau inventarea unei Bucovine Mici, nume atribuit (absolut inept!) părţii neocupate de austrieci a vechiului ţinut al Sucevei (zonele Paşcanilor şi Fălticenilor).
George Țurcănașu, Ziarul de Iași, 9 august 2018
