Modele de regionalizare

martie 27, 2025
REVISTA PRESEI

de George Țurcănașu

Începând de astăzi vă propun o serie de câteva texte ce vizează modele de regionalizare din UE. Ne vom focaliza pe câteva chestiuni ce au caracterizat din perspectivă teritorial-regională reformele administrative din Franţa, Germania, Spania, Italia şi Polonia. În realizarea articolului am plecat de la câteva fragmente din textul Teritoriu, teritorialitate și reforma administrativă. Relevanța scărilor geografice, text publicat în A. Cohal, D. Dobrincu, G. Ţurcanaşu (coordonatori) – Regionalizarea – către un model de bună guvernanţă a României, Polirom, Iaşi, 2023. Fără a avea pretenţia realizării unui ghid al regionalizării României, cele cinci modele abordate sunt capabile să răspundă la câteva întrebări:

– Cât de mari ar trebui să fie regiunile?

– Cum procedăm dacă în interiorul națiunii subzistă fragmente teritoriale de dimensiuni modeste ale căror centralități istorice se află într‑un stat vecin?

– Cum procedăm dacă teritoriul statal e fragmentat identitar?

– E necesar ca unele teritorii subregionale să se bucure de autonomie lărgită la nivel regional?

– E necesar ca reforma administrativă să atace şi alte niveluri scalare?

Modelul francez (Regiunile mari sunt mai competitive la scară europeană)

În 1982, Franța realizează o reformă administrativă impunând regiunea ca reper principal de guvernanţă teritorială. Au fost trasate 22 de astfel de entități teritoriale, ce au fost centrate pe orașele principale ale sistemului urban național. Prima regionalizare franceză poate fi considerată materializarea administrativă a teoriei polilor de creștere a economistului François Perroux.

Despre teoria polilor de creștere

În intervalul celei de‑a doua jumătăți a deceniului al IV‑lea și finalul anilor ’40, pornind de la conceptualizarea asimetriilor dintre agenții economici și creând noțiunile de unitate de conducere, unitate activă și de influentă, macrounitate, unități dominante și subordonate, structură în economie și influență a structurii, F. Pereaux glisează în plan teritorial aceste noțiuni. Efectul a fost crearea teoriei polilor de creștere (1949‑1954). Aceasta a fost formulată explicit în (1954) L’Europe sans rivages. Grenoble, Presses Universitaires de Grenoble. Debutul anilor ‘60 aduce în Hexagon aplicarea de facto a acestei teorii. Politicile teritoriale au discriminat pozitiv, în raport cu Parisul, centrele urbane aflate pe nivelul secundar și terțiar al sistemului urban, prin încurajarea investițiilor și prin delocalizarea efectivă a unor instituții ce funcționau la nivel central. Două dintre cele patru Şcoli Normale Superioare s‑au delocalizat de la Paris la Lyon (1987 și 2000), dar și instituții guvernamentale și chiar ministere în alte orașe franceze.

Din ianuarie 2016, Franța metropolitană are 12 regiuni administrative continentale, la care se adaugă Corsica, recunoscută ca o comunitate cu statut special cu o autonomie mai mare (reconfirmată ca regiune în 2018). Așadar, replierea a fost radicală. Motivația oficială a acestei intervenții la nivelul gridului administrativ regional e dată de faptul că regiunile mici, centrate pe orașe mai modeste dimensional (250‑400.000 de locuitori), incapabile să acumuleze servicii metropolitane, nu sunt competitive la nivelul UE. Ca urmare, acestea au fost atașate regiunilor centrate pe metropole mai bine situate în ierarhia europeană, precum Lyon, Lille, Bordeaux, Toulouse etc. Teoretic, noua regionalizare rămâne în aceeași paradigmă a teoriei polilor de creștere, doar că la o altă scară.

Astfel, vechile regiuni Languedoc‑Roussillon (2,8 milioane de locuitori), Picardie (1,9), Poitou – Charentes (1,7), Bourgogne (1,6), Champagne – Ardenne (1,3), Auvergne (1,3), Franche – Comté (1,2), Limousin (0,8) etc. se regăsesc acum în configurația mai noilor regiuni ale căror nume au ieșit recent din provizorat. Pentru unele dintre aceste noi regiuni obținute prin fuziune, precum: Midi – Pyrénées – Languedoc – Roussillon, Alsace – Champagne – Ardenne – Lorraine, Nord‑Pas‑de‑Calais – Picardie sau Aquitaine – Limousin – Poitou – Charentes, s‑au inventat toponime noi, care reflectă (doar!) parțial realitatea istorică și geografică: Occitania, respectiv Grand Est, Hauts‑de‑France și Nouvelle‑Aquitaine. Pentru altele, precum Auvergne – Rhône – Alpi sau Bourgogne – Franche – Comté, numele sunt compuse din toponimele regiunilor ce au funcționat anterior anului 2016. Să fie oare un reflex al unor puternice identități regionale (devenite subregionale prin fuziunea administrativă) sau al unei recompuneri teritorial‑administrative defectuoase. Greu de răspuns, având în vedere dinamica accelerată a teritoriilor și centralităților lor, în condițiile evoluției acestora în cadrul meta‑teritorial al UE sau la nivel global.

Chiar dacă polarizarea urbană a jucat rolul principal în decupajele regionale franceze, nu a fost ignorată problema identitară. Corsica, Bretagne, Normandia, Alsacia, Provence și multe alte teritorii cu o identitate puternică se regăsesc în geometriile regiunilor create. E real faptul că unele limite sunt contestate de populația locală, dar într‑un stat ce are o îndelungată tradiție în centralizarea structurilor teritoriale la nivel național, și limitele regionale au suferit numeroase schimbări, fapt care a dus la anihilarea, pe alocuri, a teritorialităților mai vechi.

Şi această a doua regionalizare a Franței a generat animozități regional‑identitare. Dacă de problema identitară a comunității corsicane s‑a ținut cont, problema bretonă încă așteaptă o rezolvare. Capitala istorică a bretonilor, Nantes, a rămas reședința regiunii Pays de la Loire, ce n‑a fost atinsă de intervenția administrativă recentă.

A doua regionalizare a statului francez a imprimat o specificitate regională, faptul ca regiunile administrative ale Franței funcționează la două niveluri NUTS – unele sunt încadrate la NUTS1, altele la nivelul NUTS2. Această reorganizare a dus dimensiunea medie demografică a regiunilor franceze la egalitate cu cele germane (peste 5 milioane de locuitori).

Să nu cădem în ispita realizării unor regiuni de talie mică. În România, o regiune mică din punct de vedere demografic devine un pitic economic. Regiunile nu sunt create pentru un ego urban deșănțat al unei reședințe de județ sau al alteia, ci pentru binele tuturor locuitorilor. Dacă vom crea entități cu dimensiuni reduse prin comasarea a două‑trei județe, vom crea din start un handicap regiunilor în ceea ce privește competitivitatea la nivelul UE. (Pe data viitoare)

George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

articol apărut în Ziarul de Iași, 27 martie 2025